Doar mă las să visez și să îmi încredințez visele Universului și lui Dumnezeu.
Am decis ca de azi să nu mai vreau nimic. A vrea înseamnă voință. Iar voința este un atribut al minții, al logicii, al umanului din mine.
Nu, nu îmi neg umanul din mine și nici nu-l refulez, nu-l judec, nu-l tratez cu indiferență, ci pur și simplu am decis să nu-i mai dau putere. Minții mele. Ci doar să o folosesc, asemeni unui instrument. Unui mijloc de a traspune în acțiune visele visate, dorite și încredințate Universului și lui Dumnezeu.
Și eu ca și tine trăim într-o realitate relativă și aproximativă. O realitate despre care vrem să aflăm permanent, pe care o analizăm, o testăm, o iubim sau o disprețuim, o acceptăm sau o negăm, ne împotrivim ei sau o lăsăm să fie… și multe altele.
Însă o realitate despre care, de fapt, nu știm nimic. Pentru că nu este nimic de știut. Pentru că nimeni nu știe nimic despre ea cu certitudine. Permanent este o descoperire. Ba Pământul a fost plat, ba a fost rotund. Ba America nu exista, ba s-a descoperit. Ba omul nu putea să zboare, ba s-a inventat avionul. Și tot așa.
Ceea ce astăzi știm și avem convingerea indubitabilă că este adevăr, mâine devine minciună. Deci, ce și cum este realitatea, atunci, dacă nu un șir de incertitudini? Și cine spune asta? Ei, tocmai mintea noastră. Umanul din noi. Logica aceea care tot caută argumente pe care să le pună în formulări coerente. Iluzii. Doar iluzii. Cum că am ști. Dar nu știm nimic atunci când căutăm logica.
Singura “logică” adevărată este logica inimii. “Logica” sufletului și a spiritului nostru. De câte ori nu ai simțit că o să fie într-un anumit fel ceva și ți-ai luat-o pentru că nu te-ai bazat pe logica inimiii? Că a fost de multe sau puține ori, nu mai contează, însă mi-e greu să cred că nu ți s-a întâmplat niciodată. Și atunci cine a “țtiut” mai bine? Logica minții tale sau logica inimii tale?
De asta nu mai vreau eu nimic. Pentru că atunci când vreau, vorbește mintea mea. Vorbește logica impregnată de tot ceea ce este uman: prejudecăți, arhetipuri, convingeri, scheme cognitive, patternuri… toate gândite și emise de minte. De o minte așa-zis conștientă care nici măcar nu este conștientă. Pentru că întotdeauna subconștientul și inconștientul ne conduc. Iar mintea conștientă doar are senzația că ea conduce. Ea doar pune logică în ceea ce vine din subconștient și inconștient.
Un subconștient și un inconștient care nici măcar nu ne aparțin. Sau nu în totalitate. Ele sunt permanent legate de subconștientul și inconștientul colectiv. Așa cum spunea cândva Rajko Kuzmanovic (Metoda Silva): cu toții, noi oamenii, suntem ca niște terminale conectate permanent la un server imens – adică Universul, cunoașterea universală. Și prin conxexiunea asta, încă înainte de a ne întrupa în această viață, am descărcat și pus pe hard-urile noastre tot felul de programe. Care ne conduc în tot ceea ce suntem, facem, simțim.
Abia când preluăm controlul, atât cât putem să o facem (sau avem iluzia că o facem), viața noastră începe să capete o fărâmă de conștiință și conștiență. Adică devenim conștienți de anumite programe pe care le folosim. Și dacă nu ne fac bine, putem să le ștergem și să punem altele utile în loc. Dar știți cum este asta? Așa, ca un strop într-un ocean. Pentru că subconștientul nostru operează cu 20.000.000 de informații pe secundă. Deci… cât de conștienți putem fi??? Cât este realitate din ceea ce trăim???
Nu există realitate și nu există logică certă. Există doar o aproximare relativă cu miliarde de variabile. Timpul, spațiul, Pământul, alte planete, viața pe alte planete, viața de dupa moarte… și chiar viața în sine este o aproximare cu miliarde de variabile.
Când spun că nu mai vreau nimic, nu este negare, fatalism, nepăsare, indiferență, resemnare sau orice altceva ți-ar trece prin minte. Este doar abandonare. În inimă și în spirit. În iubire. În credința că Dumnezeu îmi vorbește prin inima mea. Iar acolo sunt toate adevărurile de care am nevoie. Toate adevărurile certe care mă conduc spre Binele Meu Suprem și al celor din jurul meu.
Nu mai vreau nimic înseamnă că las totul să fie așa cum este. Primesc cu recunoștință toate experiențele care vin către mine și îmi folosesc mintea și logica pentru a le transforma în ceva util mie și celorlalți. Pentru că am credința că dacă ceva vine către mine, este pentru că Dumnezeu mă iubește. Chiar și atunci când eu nu mă iubesc. Sau mai ales atunci când eu nu mă iubesc.
Nu mai vreau nimic. Doar visez și îmi încredințez visele Univesului și lui Dumnezeu <3
