După „Te iubesc” nu este nevoie să pui nimic atunci când iubești autentic. Iubirea nu are adjective. Iubirea ESTE. Și atât. Punct. Doar EGO-ul pune adjective. EGO-ul spune că iubirea este mică sau mare, puternică sau intensă, caldă sau fierbinte, multă sau puțină… doar EGO-ul spune „Te iubesc până când…” sau „ca și cum…” sau orice altceva îți mai trece prin mine să pui după „Te iubesc”.
Citește încă o dată ultimele cuvinte de mai sus. Ziceam „îți mai trece prin minte”. Când deja există și minte împreună cu iubirea, deja nu mai este iubire.
Iubirea este abandonare totală. Abandonare a umanului din noi. Atenție: asta nu înseamnă că devenim inumani, ci că devenim una cu EL. Dumnezeu. Iubirea nu este ceva inventat sau creat de om. Iubirea este însăși Dumnezeu. Și mulți dintre noi o trăim în dualitate. Trăim ca spirite asemenea Lui închise, limitate în trupuri omenești. Și în minți omenești. Sufletele și spiritele noastre sunt ale Lui. Și tot ale lui sunt și trupurile și mințile noastre. Doar că ni le-a dăruit ca să experimentăm prin ele. Ca să putem cândva să ajungem să fim acolo, cu El.
Trupurile și mințile ne sunt doar instrumente. Dumnezeu ne-a dat duh din duhul lui. Dar nu a creat ceva la fel întru-totul ca El. Ci ne-a dat aceste aceste mijloace limitate, trupul și mintea, tocmai pentru ca noi să experimentăm și să ne dovedim nouă înșine că suntem ca El. Că suntem în și din El.
Dualitatea aceasta a noastră, indiferent că suntem sau nu conștienți de ea, ne face să alegem. În fiecare secundă. Cât ne bazăm și ne lăsăm conduși de minte și trup și cât de suflet și spirit. Adică să alegem umanul sau divinul. Umanul are nevoie de certitudini. El vrea să vadă și să audă. Divinul nu are nevoie de asta. El știe deja. Și știe nu prin minte.
Nu este acel „știu” produs de neuroni și sinapse sau procese cognitive. Este acel „știu” dincolo de minte. Știu fără să cer confirmări. Fără să cer argumente. Fără să am nevoie să văd sau să aud. Spiritul și sufletul nu au ochi și nici urechi. Trupul le are. Și în tot ceea ce ele (ochii și urechile) percep, mintea pune sens.
Sufletul și spiritul sunt fără sens. Fără logică. Fără confirmări. Sunt abandonare totala a acestora. Nelimitată.
Doar umanul din noi spune că mai avem nevoie și de „realitate”. De concret. De palpabilitate. Care ne aduce confirmare. Pentru că trupul și mintea are nevoie de asta. Ne trebuie echilibru. Pentru că avem și trupul ăsta, și mintea asta. Nu le putem suprima. Dar putem învăța să trăim din inimă. Din suflet și spirit. Și abia atunci experimentăm iubirea. Aceea, divină. Abia atunci putem să o cunoaștem. Abia atunci înțelegem ce înseamnă „necondiționat”.
Condiționarea nu vine nici din suflet și nici din spirit. Ea vine din trup și minte. Ele sunt limitate. Doar ele. Sufletele și spiritele ne sunt nelimitate. Pentru că ale au duhul lui Dumnezeu în ele.
Și pentru ca mesajul meu să fie cât mai corect înțeles de minte (a mea, a voastră), eu nu spun că nu avem nevoie de minte sau trup. Nu le neg importanța sau utilitatea. Ci doar spun că nu ele sunt esența noastră. Ele sunt doar „accesorii”. Pe ele trebuie să le folosim ca să ne cunoaștem, ca să-i cunoaștem pe ceilalți, ca să cunoaștem lumea, ca să experimentăm.
Iar ca să-L „cunoaștem” pe Dumnezeu avem sufletul și spiritul. Ca să cunoaștem iubirea, tot ele ne sunt necesare. Dar nu ne sunt și suficiente. Decât pentru a-L iubi pe Dumnezeu. Dar pentru a ne iubi pe noi înșine și a iubi alte ființe umane, avem nevoie și de trup și minte. Ca instrumente. La dispoziția sufletului și spiritului din noi. Nu invers.
Tocmai ăsta este dezechilibrul pe care cei mai mulți dintre noi îl trăim. Pornim în așa-zisa iubire cu trupul și cu mintea. Și le lăsăm să ne conducă. Și prin ele avem sentimentul că ajungem la suflet și spirit.
Adică: spun că-l iubesc pentru că este inteligent, are umor, îmi place cum mă privește sau cum mă atinge, avem principii similare, mă simt fericită/iubită și așa mai departe. Cu excepția ultimei (mă simt fericită/iubită) toate sunt produse de minte și de trup. Ele validează toate acestea. Ultima… pare că nu este așa. Doar pare. Pentru că, de fapt, tot de minte este produsă. Trupul simte, sufletul simte și mintea interpretează și dă un sens la ceea ce trupul și sufletul simt.
Când voi ști și voi putea spune de ce te iubesc, cât te iubesc, cum te iubesc, pana când te iubesc… deja nu te mai iubesc.
Te iubesc „așa”, „atât”, „până când”, „pentru că” înseamnă că deja nu mai ești în suflet și în spirit, ci în minte și în trup.
Te iubesc și atât, fără semne de punctuație, fără nici un cuvănt după, ci doar simțit profund, cu tot ce ești… asta este iubirea neconditionată. Asta este esența ta divină.
Dăcă simți să mai pui ceva după „te iubesc”… încă mai există condiționări. Așteptări. Minte. Nu e abandonarea totală a umanului ce vrea confirmări și validări, argumente și dovezi.
