Despre cadre perfecte. „La dungă”. Ordine și curățenie. Microbi și boli. Și obsesia (mea) de a controla. TOTUL.

aproape de Dumnezeu

Toată viața am fost o stresată. Cu curățenia și ordinea. Cu microbii și bolile. Cu acele cadre perfecte în care trebuia să se desfășoare totul. Bine pregătit, atent analizat înainte și cu cât mai puține variabile care ar putea să dea peste cap planul perfect imaginat.  

Așa, și? Ce credeți că s-a ântâmplat? De multe ori… variabilele acelea, gândite sau negândite de mine… evident că apăreau. Și dădeau peste cap planul meu ideal. Ehe, și ce mai durere!!! Mă împotriveam și mai mult realității. Și încercam și mai mult să o controlez. Pierdeam din ce în ce mai mult timp să preîntâmpin orice „s-ar fi putut întâmpla”. Uneori, chiar, renunțam înainte de a mai face ceva tocmai pentru ca mă speria „scenarita”. Sau acționam cu din ce în ce mai multă frică. Și cum abia muuult mai târziu am aflat, frica mea se materializa. Că asta trimiteam în Univers. Și Universul îmi răspundea. Pe măsură 🙁 .

Așa am învățat supra-controlul. Și renunțarea. Și frustrarea. Pentru că renunțând sau întâmplându-se lucrurile acelea pe care frica mi le dădea… evident că era multă frustrare și durere. Și am mai învățat ceva: nesiguranța și neîncrederea. Nu erau „învățături” noi. Erau vechi, în mine. Doar că le mențineam iar și iar prin tendința mea de a controla.

Și pentru că Universul și Dumnezeu voiau să îmi învăț lecția, viața mea a continuat pe același tipar. Și primeam din ce în ce mai multe ocazii să învăț lecția.

Acasă, unde am crescut, era impecabil totul. Mama mea era obsedată de curățenie și ordine. Şi am învățat şi eu asta.

Meseria pe care mi-am ales-o inițial… despre ce crezi că era? Tot despre curățenie. Și despre boală.

Da, am făcut un liceu sanitar și 8 ani am profesat ca asistentă medicală. Obsedată de curățenie și boli. Mi-au murit oameni în brațe. M-am îmbolnăvit și eu. De diverse. Eram obsedată și lecția ce trebuia să o învăț se lăsa mult așteptată.

Apoi, am ales un bărbat cu care am stat 13 ani și care ce crezi? Evident, nu avea nici o treabă cu ordinea. Şi era şi ipohondru. Ehe, câte certuri, câtă bătaie de cap, câtă cicăleală, câți nervi în ani de zile!!! Câtă tensiune și frustrare și timp pierdut!!!

Doar că ușor, ușor, mai mult sau mai puțin voit, am început să învăț. Pentru că nu mai aveam timp fizic să le fac pe toate „la dungă”. Nu mai aveam nici răbdare.

Și apoi cand a venit și Mara… timpul s-a redus și mai mult. Din rolul de mamă am învățat, însă, mai ales lecția controlului. Că oricât încercam eu… era fără instrucțiuni 🙂 . Și oricât citeam… tot se întâmpla să mă surprindă ceva. Plăcut sau neplăcut.

Și-am cedat. Un pic câte un pic. Am reînvățat cum este să faci și neprogramat. Să te lași în voia lucrurilor. Nu negândit deloc sau inconștient. Ci doar cu încredere. Că Dumnezeu știe să le aranjeze pe toate cu Iubire.

Astăzi… nu sunt toate „la dungă” în viața mea. Și câtă libertate îmi dă asta!!! Și nu mai simt nici nesiguranță și nici neîncredere. Nu mai simt să le controlez. Simt să le las să fie. Așa cum vin către mine. Și dacă nu sunt perfecte, cu atât mai bine. Pentru că atunci realizez că de acolo am ceva de învățat. Despre mine sau despre tot ce este în jurul meu. În viața mea.

Am învățat, culmea, predând altora, despre cât de mult timp pierdem cu griji inutile. Cu scenarii pe care le tot facem ca viața să nu cunva să ne surprindă.

Statistica spune că 40% din lucrurile pentru care ne facem griji nu se întâmplă niciodată. Și că încă 30% din grijile noastre nu stau în puterea noastră. Adică nu sunt lucruri pe care să le putem schimba noi. Cum ar fi vremea. Sau vremurile. Societatea, economia, sistemul, corupția. Le poți schimba? Tu, o singură persoană? Dacă poți face ceva concret să le schimbi, fă și atât. Dacă nu, renunță să te mai îngrijorezi sau să îți tot aduci gânduri și emoții negative datorită lor).

Iar referitor la cei 40% din scenariile care nici măcar nu se întâmplă… am învățat să calculez. Probabilitatea. Adică, multe sunt posibile. Inclusiv, de exemplu, să cadă acum un asteroid imens pe Pământ și să termine totul. Dar cât este de probabil??? Și atunci, de ce să te gândești la asta?

De fiecare dată când mă trezesc că îmi fac griji sau scenarii și tind să controlez ceva… îmi pun două întrebări:

– Cât este de probabil să se întâmple asta?

– Cât de mult stă în puterea mea să controlez asta?

Și dacă răspunsurile nu generează ceva real, dau deoparte și spun în gând doar atât: „Dumnezeu mă iubește și dacă vrea să îmi dea o experiență care doare, oricum mi-o va da. Și asta doar pentru că mă iubește, iar eu am ceva de învățat din experiența aceea.”

Este ca un fel de abandonare. Nici inconștientă, nici negândită. Ci doar realistă.

Iar de când am început să învăț și despre adevărata cauză a bolilor noastre (a se citi Noua Medicină Germană), am renunțat aproape în totalitate la frică. Încă mă mai surprind făcând-o, dar încerc pe cât posibil să îmi reamintesc. Că nimic pe lumea asta, în viața asta, nu vine din neant. Vine doar de la noi înșine. Noi singuri ne determinăm propria realitate. Noi o creăm în funcție de dependențele și fricile pe care le avem. Și cu cât avem mai multe, cu atât viața ni se pare mai grea, mai complicată, mai nedreaptă. Și rămânem în „De ce mie? De ce eu?”, în frică, în frustrare, în tendința de a controla și nevoia de perfecțiune. Adică în EGO.

Cu cât rămânem mai departe de Dumnezeu, cu atât Dumnezeu ne trimite șanse să ne apropiem de el. Ne trimite experiențe prin care să suferim. Nu pentru că vrea să suferim. Ci pentru că experimentând suferința, ne apropiem de El și învățăm să înlocuim paradigma suferinței cu cea a Iubirii. Care înseamnă credință, înainte de toate. Credința că orice vine către tine, vine pentru Binele Tău Suprem. Atât. Restul este EGO, frică, dependentă și ne-iubire.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *