Am fost cine credeau ei că sunt. Sau ce vroiau ei să fiu.

cine sunt eu

Toată copilăria mea am fost comparată. Nu o spun nici peiorativ, nici acuzator, nici în vreun alt fel. O spun așa cum este: o realitate în sine. O realitate din care eu asta am învățat: să mă compar. Cu ceilalți.

În sine, comparația este bună. Dar numai atunci când te compari tu însăți/însuți cu cea mai bună variantă a ta – cea/cel care îți dorești să devii.

Ei, exact asta nu s-a întâmplat in copilăria mea. Si cea mai dură comparație a fost așa:

– Ce notă ai luat astăzi?

– 9, mama.

– Și Alina cât a luat? Și Cristina? Și Mirela?

Cele trei, împreună cu mine, evident 🙂 , eram premiantele. Și dacă se întâmpla ca vreuna dintre ele să ia o notă mai mare decât a mea, urma replica aceea:

– Dar tu de ce nu ai putut să iei 10?

Deci, burta pe carte, Loredana! – îmi spuneam. Iar la câteva zile, ajungând acasă, spuneam încântată că am luat mult-doritul 10.

– Și Alina cât a luat? Și Cristina? Și Mirela?

Dacă vreuna dintre ele lua o notă mai mică decât a mea… ce credeți că auzeam???

– Aaaa, înseamnă că a fost ușor…

Pe buneeee??? 🙁 🙁 🙁

Ei, da, cam așa a fost copilăria și adolescența și primii ani de după adolescență. Și repet: nu o spun acuzator, nu o spun victimizându-mă. Este doar realitatea pe care am trăit-o și pe care abia târziu de tot am reușit să o vindec în mine.

Am crescut într-un oraș mic de provincie, în care „sportul” principal era „ce mai are/cum mai este/ce mai face X și Y și Z”. Că așa este în majoritatea orașelor mici. Ca și la țară. Și nici asta nu o spun peiorativ. Ci tot ca pe o realitate în sine.

Ei, în acest oraș, cu o mamă care se valoriza prin copilul ei, eu a trebuit să fiu întotdeauna „cea mai și cea mai” 🙂 . Atunci era greu, doar că acum ma bucur că am învățat și asta 🙂 . Pentru că îmi place să am grijă de mine și de imaginea mea. Doar că atunci… doar asta conta 🙁 .

Comparații peste comparații. Valoarea mea (vorba cântecului 🙂 )? Habar nu aveam cine și cum sunt. Știam doar dacă ceilalți îmi spuneau. Și credeam ceea ce ceilalți spuneau. De bine sau de rău. Cam oricine. Fără vreun filtru – cel puțin un timp. Apoi, am început eu să pun ceva filtre… pe cine cred și pe cine nu, dar era doar o iluzie. Adevărul era că întotdeauna mă indoiam. De orice. Până când obțineam validare. Sau nu 🙁 .

Dacă este ceva ce știu sigur că nu voi face niciodată cu Mara, atunci acest ceva este comparația. Atât de mult a durut și atât de mult a costat. M-a costat. Nu numai pentru că nu știam să îmi acord valoare, ci pentru că acest comportament m-a făcut să nu am încredere în mine, să nu mă respect, să fiu tot timpul ceea ce vroiau alții să fiu. Fie în viața personală, fie în viața profesională.

Compromisuri peste compromisuri. Cenzurări peste cenzurări. Ca o bucată de plastilină modelată de zeci sau sute de mâini. Fără o forma a ei, concretă.

Așa am ajuns să intru în relații total nepotrivite. Doar pentru că ei mă validau. Pentru că primeam atenție sau complimente. Dar am făcut și invers. Și asta a fost lecția cea mai dureroasă. Ani de zile am stat și am suferit într-o relație în care pur și simplu cerșeam atenție și afecțiune. El, fiind genul care nu își exprimă sentimentele sau ceea ce gândește. Cerșeam subtil, inițial. Apoi, am ajuns să cer explicit. După care am ajuns să cerșesc plângând. Adormeam plângând. Și mă refugiam în muncă. Serviciul devenise sursa principală de validare. Dădeam totul acolo. Asta mi-a prins bine pentru că am evoluat rapid și am devenit din ce în ce mai bună. Dar… cu ce folos? Veneam acasă și trăiam cu surogatul de la muncă…

Până când m-am trezit. M-au ajutat, recunosc, oameni dragi. Prietene dragi. Care mă vedeau. Care mă știau, așa cum eu nu mă știam. De fapt, așa cum eu mă știam acolo, într-un colț de suflet, dar nu mă credeam. Pentru că… așteptam validare 🙁 .

Am făcut terapie, am făcut coaching, am căutat răspunsuri în spiritualitate. Ore întregi petrecute pentru a descoperi cine și cum sunt, pentru a învăța cu adevărat despre mine. Și wow, câte revelații am avut!

Iar unul dintre exercițiile cele mai simple și mai de impact a fost acela de a scrie pe o coala așa:

Titul: EU

Conținut: Sunt…

Și am tot început să înșir tot ceea ce cred că sunt. În poza atașată articolului ai o parte din ceea ce am scris. Și am lăsat lista asta deschisă. Este și acum deschisă. Și când simt sau cred ceva ce nu este acolo, adaug. Lista este peste tot cu mine. Când sunt acasă sau nu (că i-am făcut poză, evident 🙂 ).

Îți sugerez să faci asta. Indiferent cât de mult crezi sau nu în tine. Mintea asta a noastră, oricât de complexă și capabilă, se comportă altfel atunci când vede negru pe alb. Nu le lăsa doar în mintea ta. Pune-le pe hârtie. Și lasă lista deschisă.

Și încă ceva pentru exercițiul acesta: când faci lista, fii cât se poate de sincer(ă). Nu pune nimic din ceea ce încă nu ești convins(ă) că așa este. Că, pe bune, crezi asta despre tine. Adică pentru orice cuvințel trecut acolo, caută minim 2 – 3 exemple relevante în care te-ai comportat așa.

De exemplu, dacă ai pus „prietenoasă”, gândește-te și la câteva exemple concrete de situații în care ți-ai demonstrat prietenia. Dacă ai pus „atentă”, caută și exemplele respective. Ideal ar fi ca prima variantă a listei să conțină și aceste exemple. Apoi, peste un timp,o poți reface și fară exemple de situații. Dar, mai întâi, pentru ca mintea ta să te creadă, dă-i de muncă. Dă-i argumente.

Hai să îți spun și de ce. Mintea ta a fost obișnuită 20 și ceva, 30 și ceva, 40 și ceva de ani să creadă într-un fel. Și nu se va lăsa ușor convinsă că este altfel decăt a crezut ea atâția ani. Adică tendința firească va fi să revină pe calea deja știută. Deci ai nevoie să o aduci constant pe calea cea nouă și bună. Pentru tine. Pentru cine ești tu.

Un alt exercițiu, de data aceasta inspirat din spiritualitate, dar și din NLP, este acela de a scrie și de a repeta propozitii cu: „EU sunt dintotdeauna…”. De genul: „EU sunt dintotdeauna bucurie. EU sunt dintotdeauna iubire. EU sunt dintotdeauna succes. EU sunt dintotdeauna împlinire. EU sunt dintotdeauna abundență.” Sau orice vrei tu să fii. Repetate zilnic, iar și iar. Este o setare pozitivă. A ta. A stării tale. Iar îi dai minții tale de muncă. Cu ceea ce vrei tu, nu cu ceea ce are ea chef :).

Și îți mai dau un ultim exercițiu. Care îmbină și coaching și NLP și spiritualitate. Foarte simplu și acesta. Din când în când, adică așa, cam la o lună, pune și scrie despre visele tale. Despre ceea ce îți dorești tu pentru tine. Ca o listă de „to do”. Dar scrie-le ca și cum le ai deja. De genul: „Pimesc iubirea în viața mea. Am alături bărbatul/femeia care mă iubește și pe care îl/o iubesc, mă susține, mă încurajează, mă face să râd, este așa și pe dincolo…” sau „Am job-ul care mă satisface, mă provoacă, mă face să mă dezvolt, sunt recompensat(ă) echitabil pentru munca mea etc.”.

Pune în aceste afirmații tot ce visezi. Exact așa cum le visezi, chiar dacă acum nu sunt așa. Dar fă-o cu o stare de bine. Cu o emoție pozitivă, imaginându-te pe tine când le vei avea exact așa cum le scrii acolo.

Apoi mai fă ceva foaaarte important: mulțumește lui Dumnezeu. Simte și manifestă recunoștința. Cere-i să-ți trimită îngerii să te ghideze în tot ceea ce faci. Ca să ajungi acolo. Ți-am spus că este un exercițiu inspirat și din spiritualitate. Și este foarte important să crezi toate acestea. Dacă ai alte convingeri… nu o face. Alege unul dintre celelalte două exerciții care sunt inspirate din NLP și coaching. Adică mai pe logică.

Toate acestea ți le-am spus pentru că și eu le-am făcut. Și știu că funcționeaza. Dovada este exact tot ceea ce ai citit in acest articol :).

3 thoughts on “Am fost cine credeau ei că sunt. Sau ce vroiau ei să fiu.

Leave a Reply to Cora Martin Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *