Toți căutăm mereu câte ceva. Simt și văd asta în jurul meu, oriunde m-aș uita. Simt și văd asta și la mine, de multe ori. Și nu o spun peiorativ. O spun doar ca pe o realitate în sine. Pe care am vrut să o înțeleg.
Toți căutăm tot timpul câte ceva. De parcă orice și oricât am avea… tot ne lipsește ceva, tot nu suntem întregi. De unde, oare, sentimentul acesta de neîntreg? De lipsă permanentă? De mai vreau și aia, și aia, și aia?
Ți le dorești, faci eforturi, mai mici sau mai mari, și ajungi să le ai. Pe unele. Pe altele, evident, nu. Și spun „evident” pentru că Dumnezeu te iubește. Oricine ai fi, El este atent și te înconjoară cu iubire. Și fiindcă te iubește, te lasă să ai doar atât cât poți duce.
Dacă ai căutat și nu ai primit, nu e pentru că nu meriți, pentru că alții sunt mai buni, pentru că… multe alte explicații pe care ți le dă mintea ta. Ci este tot pentru că Dumnezeu te iubește și nu ți-a dat pentru că nu erai incă pregătit. Nu puteai încă duce. Chiar dacă tu îți doreai și credeai că poți sau meriți.
Și nu te grăbi să spui că au fost momente în care ai simțit că primești mai mult decât poți duce. Într-un fel sau altul, le-ai depășit și pe acelea. Iar dacă tu simți sau crezi că nu le-ai depășit așa cum trebuia, că nu le-ai făcut față… nu este pentru că nu le puteai duce, ci pentru că nu ți-ai învățat, de fapt, lecția. Și nici asta nu o spun peiorativ sau ca să te simți și mai vinovat acum. Ci o spun cu drag și cu gânduri bune.
De cele mai multe ori, lecția pornește chiar de la „vreau”. ”Vreau”-ul tău. La care ți se răspunde. Dar „vreau”-ul ăsta nu ți l-ai asumat. Nu întreg.
Da, tot timpul căutăm câte ceva. Și vrem câte ceva. Altceva. Și altceva. Și în dorințele noastre, ne focusăm mai mult pe partea frumoasă din a avea ceea ce ne dorim.
Zilele trecute cineva se uita stupefiat cum și-au ratat viața majoritatea celor care au câștigat niște sume fabuloase la loto (sau alte jocuri bazate pe noroc). Și nu înțelegea cum de e posibil așa ceva. Statisticile arată că aceasta chiar este realitatea.
Creierul uman este făcut să funcționeze într-un anumit fel. Când situația se schimbă în esența ei, când viața se schimbă în esența ei, creierul este blocat. Nu știe cum să procedeze. Și ai nevoie de multă rațiune și logică, de timp și răbdare ca să te adaptezi și să înveți să trăiești altfel.
Deci, chiar dacă schimbarea pare a fi una nu doar bună, ci chiar minunată (să ai peste noapte, fără nici un efort consistent, milioane de dolari/euro/orice… este ceva!), este posibil să nu te poți adapta ei.
Eu: mi-am dorit-o pe Mara enorm. Am așteptat luni de zile să se întâmple. Când am aflat că sunt însărcinată… mi-au trebuit luni întregi să mă adaptez minunii pe care mi-am dorit-o atât de mult. Nu că nu mă bucuram. Nu că nu înțelegeam ce se întâmplă. Ci, pur și simplu, creierul meu, în lunile de așteptare, acceptase că „nu este”. Că asta îi tot spusesem eu. Că asta era realitatea: nu era. Încă. Și când a fost să fie, creierului meu i-a luat tot atâta timp să accepte că este :).
La fel se întâmplă și cu câștigurile neașteptate. Și cu orice în care tu nu mai crezi la un momendat. De asta spun că ai nevoie de logică, rațiune și timp.
Și am mai trăit situația asta încă o dată. Când, mirată că se întâmplă ceva ce-mi doream atâta de mult… nu mi-am dat nici logică, nici rațiune și nici răbdare. Și a durut. Azi pot, însă, să o spun cu relaxare. Pentru că abia acum am lecția învățată.
Știi, când ți se dă atât cât poți duce, dar tu nu accepți că poți duce ceea ce ți s-a dat, lecția revine iar și iar până când o înveți. În viața asta sau în altă viață :).
De asta, de fapt, cu toții căutăm iar și iar câte ceva. De fapt, căutăm să ne învățăm lecțiile neînvățate. Și toate aceste lecții sunt doar subpuncte ale adevaratei lecții pe care orice ființă umană vine iar și iar pe Pământ să o învețe.
Care sună așa: când tu nu îți ești ție însuți de ajuns pentru a fi fericit, vei căuta surogate. În afara ta. Cu cât simți mai mult, mai acut, nevoia de a căuta în afara ta, cu atât ești, de fapt, mai înstrăinat, mai îndepărtat de tine.
N-o să-ți placă să citești asta, dar ți-o spun și e doar treaba ta ce faci mai departe: de exemplu, cu cât ți-e coșul mai plin în supermarket, cu atât nevoia ta de tine însuți este mai mare. Evident, nu mă refer aici la necesarul zilnic. Ci la ce este peste. Și știi și tu bine asta. Doar că încă ți-e greu să o accepți.
Iar coșul acela mult prea plin, nu este despre cât poți duce sau nu. Ci despre compensarea a ceea ce crezi că nu ai primit, deși puteai duce.
cat este de adevarat