In ultimul timp, mai mult ca oricand, cred, vad filme, citesc carti, ascult melodii… si am sentimentul ca toate vin catre mine sa-mi transmita diverse mesaje.
Si este unul anume pe care simt sa ti-l impartasesc astazi. Prima data l-am intalnit cu mult timp in urma in „The mirror has two faces” (Cele doua fete ale dragostei). Iar zilele trecute am revazut, share-uit de cineva, exact momentul acelui mesaj.
Apoi, l-am intalnit intr-un alt film: „Feast of love”. Iar astazi in „Eternal sunshine of the spotless mind”. Si in carti, in articole diverse… ca si cum m-ar urmari :).
Mesajul este cam asa: orice experienta care vine in viata ta… tu stii deja care-i este sfarsitul. O stii de la bun inceput. Undeva, in tine, simti asta. Indiferent ca este buna sau nu, o accepti. O lasi sa fie. O traiesti. Nu te impotrivesti ei.
Desi simti ca ceva nu are sanse sa mearga bine, preferi sa iti faci iluzii, vise, sa iti spui „lasa ca o fac eu sa mearga” sau „las’ ca vad eu ce fac”.
Si faci asta firesc. Si nu e nimic rau ca o faci. De fapt, iti dai voie sa traiesti. Sa te bucuri. Sa suferi. Sa razi si sa plangi. Indiferent de ce ordine au toate acestea. Tu le lasi sa fie. Pentru ca tu le-ai chemat sa fie. Si nu te impotrivesti.
Si faci asta pentru ca, de fapt, nu-ti poti refuza tie insuti experienta minunata a vietii pe care tocmai o traiesti. Chiar daca stii ca la final o sa doara, vrei sa traiesti emotia acelei experiente.
Cand e vorba de iubire, cu atat mai mult. Stii, de la bun inceput, ca nu exista iubirea perfecta. Ca fiecare relatie, oricat de minunata, va avea suisuri si coborasuri. Ca vor fi clipe superbe. Ca vor fi si clipe de durere adanca. De lacrimi sfasietoare.
Si totusi, nu le spui nu. Le primesti in viata ta. Le cauti si le lasi sa fie. Pentru ca asta te face sa te simti viu. Te face sa simti ca traiesti.
Pentru ca da, EMOTIA, nu gandul sau orice altceva, este cea care te face sa simti plenar viata. Sa o simti autentic. In toata splendoarea ei haotic de armonioasa…!
Iubirea te face sa te simti viu. Nu casa, nu masina, nu cariera, nu banii, nu hainele, nu serile prin club, nu… ceilalti. TU. Tu si iubirea din tine.
Si nu ma refer exclusiv la iubirea fata de cine iti este alaturi ca partener de viata. Ci ma refer la IUBIRE in orice forma a ei.
Fie ca iubesti un animal, fie ca iubesti un copil, fie ca iubesti un om, fie ca iubesti ceea ce faci, fie ca-L iubesti pe Dumnezeu, fie ca iubesti calatoriile sau florile sau aroma mancarii sau orice altceva iubesti.
Cand iubesti, te simti viu. Si chiar daca stii de la bun inceput ca experienta acelei iubiri nu va dura, tot nu te impotrivesti ei. pentru ca vrei sa te simti viu.
De-asta exista si vor exista intotdeauna inimi ranite si lacrimi de dor. Pentru ca ele ne fac sa fim vii.
Si exista doua iubiri care nu te vor rani niciodata. Dar tot niciodata nu vei avea certitudinea existentei lor in plan tridimensional. Pentru ca ele nu tin de lumea pamanteana, laica, a celor ce le simti si le poti papai ca sa stii ca exista.
Una este iubirea fata de Dumnezeu. Iar la a doua ajungi dupa ce ai trait-o plenar pe prima. Este iubirea fata de tine insuti.
Si spun ca ajungi dupa ce ai trecut de prima pentru ca altfel se poate numi egoism, egocentrism sau chiar narcisism.
Abia dupa ce IL accepti si IL iubesti pe Dumnezeu, te poti iubi cu adevarat si pe tine. Pentru ca abia atunci inveti cu adevarat iertarea. Ori ca sa te iubesti cu adevarat, trebuie sa te ierti cu adevarat.
Atat simt sa spun azi. Fara nici o incheiere. Simt sa iti las spatiu sa inchei tu…
