Despre vină, rușine și nevoia (subconștientă) de pedeapsă. Și metoda de a scăpa definitiv de ele.

vina, rusine, pedeapsa

Am avut o ședință de coaching care m-a inspirat profund. Persoana cu care lucram și-a accesat o parte foarte profundă, în care blocase o traumă. Era despre vină și nevoia de a fi pedepsită și de a se pedepsi. Pedeapsă pe care o purta cu ea de mulți ani de zile.

După ședință, însă, a simțit să mă întrebe de ce avem noi, oamenii, tendința de a ne pedepsi pe noi înșine? Primul răspuns care mi-a venit în minte a fost de natură religioasă: ne pedepsim datorită faptului că, indiferent de educație, dar mai ales dacă suntem creștini-ortodocși, avem în subconștientul colectiv, bine înrădăcinată, ideea „păcatului originar”. Iar această idee este cu atât mai puternică la noi, la femei, tocmai pentru că Eva a fost cea care l-a comis.

Ne naștem cu acest subconștient colectiv. În copilăria mică nu avem încă plantată în mințile noastre, la nivel conștient, partea aceasta de educație religioasă. Însă, prin felul lui de a fi, în primii ani de viață, copilul este egocentric. Adică, el nu are o gandire logică prin care să poată face deducții logice, ci el se percepe doar pe el. Totul este despre el. Oricine și orice ar face, este despre el. Dacă părinții se ceartă, copilul crede că este despre el. Dacă se despart, tot despre el crede că este. Și tot așa. Orice s-ar întâmpla, bun sau rău, copilul, prin gândirea lui egocentrică, va considera că are o legătură cu el. Și atunci când ceva este în dizarmonie, se consideră el vinovat.

Fie că i se spune că este vinovat sau nu, el poartă în el vinovăția. Și o duce mai departe cu el toată viața, până când o vindecă.

Legătura dintre pedeapsă și vină este de la sine înțeleasă. Nu ar exista pedeapsă, dacă nu ar exista o vină. Ori majoritatea dintre noi, dacă nu chiar 100%, am fost pedepsiți cel puțin o dată ca și copii pentru ceva ce ni s-a spus că suntem vinovați. Și chiar dacă atunci a fost ceva ce acum consideri minor, pedeapsa și vina rămân în subconștient. Iar când situațiile în care simțim vină se repetă, deja se formează un tipar de comportament.

Iar la acest tipar, se mai adaugă ceva: rușinea. Ne este rușine când ne simțim vinovați de ceva sau când suntem pedepsiți. Ori atunci când ne este rușine, stima de sine se prăbușește. Ne acuzăm pe noi înșine, ne criticăm și ne jignim în cele mai urâte moduri.

Orice sentiment de vină, poartă cu el senzația de rușine și nevoia de pedeapsă. Da, este chiar o nevoie. Și această nevoie vine tot din educația religioasă. Știi, când te duci la preot să te spovedești, îți dă de făcut diverse pentru a fi iertat: să te căiești, să faci nu-știu-câte mătănii, să ții post, să te rogi, să aprinzi lumânări și altele. Unii preoți chiar subliniază că numai dacă vei face toate acestea, Dumnezeu te va ierta. Dacă nu, în iad cu tine!

Eu nu zic să nu te căiești și să nu îți pară rău, să îți ceri iertare, să nu mai repeți lucrul pentru care te simți vinovat. Dimpotrivă. Sunt întru-totul de acord. Dar, de la asta și până la ideea că dacă nu le faci, vei putrezi în iad… e prea mult!

Am zis-o și o voi mai repeta ori de câte ori este contextul: eu nu cred într-un Dumnezeu care judecă și care ne trimite în iad dacă nu am fost „corespunzători”. Eu cred într-un Dumnezeu care este iubire și compasiune. Care nu judecă. Și asta nu înseamnă că putem face orice vrem, că oricum nu ne judecă nimeni. Pentru că eu cred în conștiința omului. Atâta vreme cât omul este sănătos mental, el știe foarte bine când face ceva de care este vinovat. Știe când greșește, cu sau fără voia lui. Și poartă asta în el până la moarte, chiar dacă încearcă să se mintă sau să denatureze adevărul în fața altora ori chiar în fața lui.

Adevărata „judecată” și pedeapsă este chiar faptul că trăiește cu conștiința greșelii comise și a vinei. Trăind cu asta, viața lui nu mai este armonioasă și frumoasă, oricât s-ar ascunde în minciuni. Uite, chiar dacă ar fi să iau un exemplu extrem, de genul unui „șmecher” din nu-știu-ce bandă de hoți, drogați sau traficanți de carne vie, despre care nu ai spune că are conștiință și comite tot felul de nenoriciri, unele după altele. Chiar și acesta, are îngropată, undeva în străfundurile subconștientului său, ideea de vină și de pedeapsă, chiar dacă nu o recunoaște niciodată. Propria lui agresivitate și violență (de orice fel) demonstrează acest lucru.

Chiar și despre cei mai mari criminali se spune că „lasă urme” totuși pentru a fi prinși. Deși, așa cum am subliniat mai sus, excludem cazurile celor care nu sunt în limitele sănătății mintale.

Revenind la ideea de vină, căreia i se asociază rușinea și nevoia de pedeapsă, toate sunt trăiri foarte apăsătoare, cu o vibrație extrem de scăzută. Unii cercetători chiar spun că vina și rușinea au o vibrație mai scăzută chiar decât frica. Asta înseamnă că ele ne afectează profund starea de bine și sănătatea. Așa că, atunci când ai un sentiment de vină, rușine și simți nevoia de a fi pedepsi sau de a te pedepsi, oprește-te imediat și caută în tine adevărul. Găsind și înțelegând adevărul, îți vei găsi și soluțiile pentru a elimina aceste sentimente.

O metodă simplă și rapidă de a înțelege de ce simți vină și rușine, este aceea de a merge către descoperirea rănilor emoționale care sunt activate de situația respectivă. În acest sens, sunt foarte utile cele două cărți scrise de Lise Bourbeau: „Cele 5 răni care ne împiedică să fim noi înșine” și „Vindecarea celor 5 răni”.

1.Primul pas este cel de identificare a emoțiilor, adresându-ți întrebările:

  • Ce simt în această situație?
  • Unde se situează emoțiile în corpul meu?

  • De ce anume îmi este frică?

Lise Bourbeau spune așa: „Când te judeci că trăiești foarte mult în teamă, această judecată este cauzată de reacția la rana de respingere și/sau de abandon. Când te judeci că trăiești în rușine este o reacție la rana de umilire.

Când acuzi o persoană de sex opus și trăiești furie, este vorba de rana de trădare și masca de controlant este implicată. Reacția ta de furie sau revoltă poate fi exteriorizată sau reținută în interior. Totuși, chiar dacă furia este reținută și tu faci planuri de răzbunare sau lași confruntarea pentru o altă dată, durerea este cea care este important de luat în calcul. Faptul de a te reține crează mai multă suferință interioară și problema riscă să ia amploare pe măsură ce amâni să te exprimi.

Dacă te acuzi cu furie pe tine sau o persoană de același sex, e vorba de rana de nedreptate, iar masca de rigid este cea care te controlează. Reacționezi vizibil prin justificări sau prin acuzații. Reacția ta poate fi evidentă sau poate fi reținută pe moment și exprimată mai târziu. Chiar dacă te reții, furia este vizibilă cu ușurință în gestica ta, în privire, în corp.”

Concluzionând, atunci când simți vină și rușine, în funcție de emoțiile asociate, sunt următoarele variante:

  • dacă simți teamă – este activată rana de respingere sau cea de abandon

  • dacă simți rușine – este activată rana de umilire

  • dacă simți furie – este activată rana de nedreptate.

De exemplu:

  • Mă simt vinovată că nu am avut comportamentul potrivit cu prietena mea, care este într-o stare delicată.

  • Ce emoții simt?

  • Sunt furitoasă pe mine că nu am știut cum să mă comporta dezirabil. Și sunt furioasă și pe ea că nu mi-a spus niciodată cum ar fi dezirabil să mă comport.

  • OK, deci rana activată este cea de nedreptate. Asta înseamnă că am intrat pe masca rigidului, care este o mască a EGO-ului rănit (toate măștile sunt ale EGO-ului, nu ale sufletului).

2. Pasul următor este preluarea responsabilității, adică înțelegerea și acceptarea faptului că ceea ce simți este doar o manifestare a EGO-ului, firească și normală la orice om. A fi responsabil înseamnă a admite că aveai anumite așteptări și că nu ai nici o vină dacă nu ți-ai atins așteptările. Pentru că noi, oamenii, avem deseori așteptări nerealiste sau nejustificate și suferim ori de câte ori aceste așteptări nu sunt îndeplinite, fie de către alții, fie de către noi înșine.

Așteptările pe care le avem de la noi înșine sunt, de cele mai multe ori, doar proiecții ale așteptărilor altora, pe care nu le-am îndeplinit. Dacă parinții au avut așteptări de la tine și tu nu le-ai atins, s-a format un tipar de neîncredere în sine, iar tu vei căuta toată viața să obții aprecierea lor, dar prin alți oameni sau prin propriile tale standarde ridicate.

Și atunci îți spun: nu ai venit pe lumea asta ca să îndeplinești așteptările cuiva. Nu ai de demonstrat nimic nimănui. Nici măcar ție. Uită de asta! Ai venit doar pentru a simți bucuria de a trăi. Atât. Nu ești dator cu nimic nimănui și nimeni nu îți este dator cu nimic.

3. Al treilea pas este reconcilierea cu tine și cu persoana în cauză. Este etapa de compasiune. Compasiune față de tine și față de cealaltă persoană. Dintr-o poziție de observator, neutră, pune-te în pielea ta și apoi pune-te și în pielea celeilalte persoane și acceptă că noi toți avem EGO, avem răni și avem comportamente influențate de activarea acestor răni, prin care nu vrem să rănim, ci doar pur și simplu așa funcționează psihicul nostru pe fondul acestor răni.

4. Iar acum urmează cel mai important pas: iertarea de sine. Acceptă că rana ta nu este vindecată și că tot ceea ce faci, oricum ai face, este doar pentru că ești permanent în căutarea iubirii. Iubirii de sine și a iubirii altora față de tine.

Atunci când cauți să te iubești pe tine, cauți, de fapt, motive să o faci. Pentru că așa am fost cu toții educați: că iubirea se merită. Că trebuie să faci ceva pentru a o merita. Și că dacă nu faci, dispare și iubirea.

Te simți vinovat pentru că efectul gestului tău este pierderea iubirii.

Mergând pe exemplul de mai sus cu prietena care avea nevoie de un anumit comportament din partea mea, sentimentul meu de vină are ca si bază faptul că eu cred că voi pierde iubirea ei pentru că nu m-am comportat dezirabil. Și pierzând iubirea ei, pierd și iubirea mea de sine.

Iertarea de sine în acest caz înseamnă să accept că sunt umană, că am această rană de nedreptate activă și că eu simt vinovăție doar pentru că am senzația că voi pierde iubirea.

Procesul, pentru a fi complet, mai are doi pași importanți. Unul este cel al identificării sursei rănii și celălalt este împărtășirea cu sursa.

5. Identificarea sursei rănii înseamnă găsirea legăturii dintre rana activă și părintele care a activat-o. Rana de respingere și cea de nedreptate au legătură cu părintele de același sex, iar rana de abandon și cea de trădare au legătură cu părintele de sex opus. Rana de umilire are legătură cu părintele sau persoana care s-a îngrijit de copil (mama, tata, bunica, tutorele etc.).

Continuând pe subiectul cu vina, sursa rănii pentru o femeie este mama, iar pentru un bărbat este tata. Adică, ei la rândul lor au această rană activă și o transmit copiilor, fără vreo intenție sau prin vreo legătură ereditară, ci pur și simplu prin comportamentul lor, pe care copilul mic îl copiază.

6. Ultimul pas este cel de deschidere profundă a sufletului, prin împărtășirea cu părintele-sursă sau/și cu persoana în cauză cu care am retrăit rana. Ideea este că vindecarea autentică a rănii se produce abia în momentul în care te poți duce liniștit și fără vreo teamă sau îndoială să povești cu părintele-sursă sau/și cu persoana în cauză că ai descoperit de ce ai un anume comportament. Atunci când nu mai există nici o încărcătură emoțională negativă în această relaționare, înseamnă că rana nu mai este activă.

Reluând exemplul cu prietena, ideea este să ajung să spun atât mamei, cât și ei, fără teamă, fără nici un sentiment negativ, ci doar cu recunoștință, compasiune și detașare, că am înțeles de ce mă simțeam vinovată , iar ele posibil să recunoască aceeași rană la ele însele. Abia atunci iertarea de sine este completă și autentică.

Deci, oameni dragi, nu vă mai lăsați măcinați de vină și rușine. Acestea nu fac decât să vă fure bucuria de a trăi și chiar sănătatea. În doar câteva ore sau zile, puteți oricând vindeca rănile active, dându-vă din nou liber la fericire, iubire și împlinire.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *