E doar Viață. Viața, așa cum o trăiesc, o gândesc și o simt eu acum. Aici. Prezentă și conștientă. ”Te iubesc!”

viata

Toată casa doarme. Mie încă nu mi-e somn. Simt o oboseală plăcută în tot corpul, dar nu îmi este somn. Butonez pe ici, pe colo, muzica relaxantă rulează pe fundal și mi s-a făcut așa un chef să scriu…!

Mai devreme le ascultam somnul linistit. Respiratiile. Și respiram și eu în cel mai tăcut ritm ca să nu le tulbur visele. Pentru o clipă parcă le și vedeam visele. Frumoase și liniștite, precum le era și respirația. Și în clipa următoare parcă am auzit cum respiră Viața. Viața, în sine. Viața autentică și reală. Așa cum am știut-o eu dintotdeauna că este și că va fi, chiar dacă nu era încă.

Chiar îi povesteam astăzi prietenei dragi, Mihaela, despre cum nu am renunțat niciodată să cred că viața este așa. Că iubirea este așa. ”Așa” însemnând frumoasă, sinceră, din adâncuri profunde venită, cu bucurie și cu sufletele pe masă, fără măști inutile și fără jocuri stupide, ci doar cu joacă, din când în când. Joaca aceea de copil, în care râzi cu gura până la urechi și faci tot ce îți vine, fără vreo teamă că cineva va râde de tine sau te va critica pentru că totuși ești un adult.

Am știut în mine că și viața și iubirea sunt așa. Mi s-a tot spus, cu bune intenții, că nu este și că ar trebui să mă trezesc din lumea mea de vise. Și cei care mi-au spus-o aveau și ei dreptatea lor. Că, de fapt, așa percepeau ei viața, prin experiențele lor.

Și nu spun că experiențele mele sunt cine-știe-ce minunății pline de veselie. Cine mă cunoaște mai bine și mai intim, știe bine ce spun. M-am trecut prin multe. Multe deloc frumoase sau ușoare. Unele chiar la limita dintre viața și moarte. La propriu. Dar, chiar și așa, trăidu-le, tot nu am renunțat la credința mea profundă cum că viața este și frumoasă și ușoară, iar iubirea este sinceră, deschisă, autentică, cu sufletul pe dinafară.

Și nici nu m-am îndoit. Că nu ar putea totuși să fie așa. Am crezut pentru că am știut. Nu, nu mi-a apărut nici un Înger să mi-o spună și nici prin stele (astrologie) nu era scris. Dar eu în mine Știam. Am crezut ”cu sminteală”, cum spune prietena mea, Clarissa.

Și tot azi, un client cu care lucrez de ceva timp, mi-a spus o chestie interesantă: ”am preferat să mă duc până la fund mai întâi ca să pot ieși la suprafață”. Era a doua oară când auzeam asta. Prima dată mi-a spus-o un amic, acum mulți, mulți ani. Peste 11, cred, pentru că nu eram nici însărcinată cu Mara atunci. El zicea că a trebuit să cadă jos de tot, cât se poate de jos, ca să se ridice. Povestea din perspectivă profesională. Nu am înțeles atunci, dar ceva în mine a rezonat. L-am crezut, pur și simplu.

Și am trăit-o chiar anul acesta. Nu profesional, deși am resimțit-o pe toate planurile. Dar, repet, chiar și atunci când abia mai puteam respira, în mine încă era credința asta că viața și iubirea pot fi așa. Frumoase. Simple. Autentice.

Se tot vorbește peste tot de Alexandra, adolescenta omorâtă de un bărbat. Opinii diverse. Nu rezonez cu nici una. Pentru mine adevărul este altul. Și Alexandra și cel care a ucis-o și cei afectați de asta, indiferent în ce fel, toți primim o lecție. Alta la fiecare. Ea a avut lecția ei. El a avut lecția lui. Eu, tu, oricine… avem lecțiile noastre. Majoritatea-s cu durere. Sau, mai corect, spus, sunt și cu durere. Ca și o naștere. Miracolul vieții se petrece la o naștere. Dar e și durere acolo. Pentru ca viața însăși să se manifeste în planul ăsta pământesc.

Și asta nu înseamnă că eu cred în ”principiul suferinței”, deși, recunosc, am făcut-o cam toată viața. Mona, o altă prietenă dragă, ar spune aici că cică încă o fac. Eu nu simt așa. Tiparele încă mai sunt. Și le conștientizez. Dar lucrez tot timpul cu ele. Da, mi-e încă frică uneori să primesc. Să primesc bucurie. Să primesc iubire. Să primesc, pur și simplu. Deși vreau, îmi doresc, știu că ”merit”. Merit doar pentru că Dumnezeu a îngăduit să fiu. Nu trebuie să fac ca să merit. Știu asta. Și totuși tiparele se dau greu duse. Dar au fost atât de multe pe care le-am șters, încât credința mea este că toate se vor duce într-o bună zi. Și nu mai este mult până atunci. Simt. Simt și fac. Fac ceea ce simt. Că așa se dau ele duse. Cu acceptare. Fără îndârjire, frustrare, culpabilizare.

Tot Mihaela îmi zicea astăzi cât sunt eu de curajoasă. Și cum vede la mine că nu mă mai lupt.las totul să curgă, să vină. Daaaa! Las. Las fără frică, deși o simt pe după colț cum încă mă pândește sperând că nu m-a pierdut de tot de clientă.

Las să curgă fără frică și fără așteptări. El încă nu crede asta cu ”fără așteptări”. Nu mă chinui să-i demonstrez sau să-l conving. Se va convinge singur. Când va veni momentul potrivit lui.

Nu mai lupt. Nici cu viața, nici cu moartea, nici cu oamenii. Cu nimic. Primesc. Învăț să primesc, primind. Așa cum spuneam că singura rezolvare reală a unei frici este să faci exact ceea ce ți-e frică, la fel și cu primitul ăsta. Îl învăț, făcându-l.

Viața asta este un continuu ”training on the job”. Înveți făcând. Sunt bune și cărțile și profesorii. Dar tot fără a face, nu ai cum să știi. E ca în exemplul pe care îl dau eu mereu cu înotul: oricât ai sta pe marginea piscinei și oricât ai repeta mișcările și respirațiile, până nu te arunci în apă nu ai cum să înveți să înoți. Așa e și cu viața. Înveți făcând. Trăiești făcând. Și faci trăind.

Uneori ai nevoie de un pic de nebunie. Sau curaj, cum îmi spunea Mihaela, că vede la mine. Cât o fi una, cât o fi alta, nu mai contează. Psihologic vorbind, sunt sănătoasă. Deci pare a fi curaj. Asta, în plan uman. Că dincolo de asta, eu știu că sunt și mă las ghidată. De divinul din mine. Poate asta e nebunia mea. Nediagnosticată 🙂

Știi ce scrie mai jos? Eu scriu acum într-un document în care sunt toate scrierile mele. Și scriu ca și când încep o pagină nouă, iar ceea ce este deja scris, se duce mai jos. Și, de obicei, când nu am timp sau dispoziție, dar aud sau gândesc ceva ce vreau să dezvolt mai târziu, scriu doar pe scurt despre subiectul acela sau scriu efectiv ceea ce am auzit și a rezonat în mine. Ei, stii care este cea mai recentă frază? Uite-o:

Nu credeam că există o femeie ca tine. Ești răspunsul tuturor dorințelor mele.”

Asta scrisesem acum vreo săptămână, cred. În dimineața zilei de după noaptea în care am auzit-o. Doar am auzit-o, că de primit, nu am știut să o primesc atunci. M-a bucurat, evident. Chiar mi-au dat lacrimile și am adormit răsunându-mi asta în urechi. Și m-am trezit răsunându-mi tot asta în urechi.

Și acum hai să îți mai spun ceva: exact asta am știut că voi auzi cândva. Că voi trăi acest moment. Nu că aș fi vreo clarvăzătoare. Nu despre asta vorbesc. Ci, am avut o credință de neclintit că așa o să fie. Doar îmi spuneam că nu știu dacă în viața asta sau în alta. Pare un pic de îndoială în asta. Este și o urmă de frică, da. Frica de a nu merita. Era, de fapt. Pentru că de ceva timp știu că ”merit”. Îl tot pun pe merit în ghilimele pentru că nu mai consider că există. Meritul. Atunci când accepți cu adevărat natura ta divină, nu mai există merit. Dumnezeu nu ne iubește pentru că merităm. Ne iubește și gata. Așa cum noi ne iubim copiii indiferent cum sunt. Necondiționat.

Muzica plăcută în fundal. Toată casa doarme. Și încă nu mi-e somn. A ieșit o scriere lungă. Și încă mai simt să spun multe. O să le rezum ca să mai ai răbdare încă un paragraf.

Adolescenta ucisă. Căderea lui. Căderea mea. Căderile lor. Viața care nu a vrut să plece din mine. Iubirea autentică ce a venit. Mihaela, Clarissa, Mona. Clientul meu. Amicul de demult. Primitul. Curajul. Somul liniștit. Respirațiile lor. Zgomotul unghiilor mele pe taste. Ventilatorul. Încă o țigară. Copy-paste la acest text pe site-ul meu. Momentul când o să mă bag în pat și respirațiile noastre se vor sincroniza în liniștea viselor. Toate sunt Viață. Viață care a fost, care este și care urmează să fie. Viață pe care o las să curgă. Viață pe care o las să vină. Și, mai ales, Viață pe care mi-o las ghidată de El. Cel care ne îngăduie să fim.

Ia-ți ce vrei și ce simți. Din tot ce am scris. E doar Viața, așa cum o trăiesc, o gândesc și o simt eu acum. Aici. Prezentă și conștientă. ”Te iubesc!”

One thought on “E doar Viață. Viața, așa cum o trăiesc, o gândesc și o simt eu acum. Aici. Prezentă și conștientă. ”Te iubesc!”

  1. Hello, i think tһat i saw you visited my
    site sߋ i came to “return thе favor”.I’m attempting tⲟ fіnd things to enhance my web site!I suppose іts ߋk to use
    some ᧐f yоur ideas!!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *