Spre sfârșitul lui 2015 a venit către mine o conștientizare puternică, exprimată așa: ”Am, în curând, 40 de ani. Și am spus de multe ori „Te iubesc!”, dar n-am iubit niciodată. Un bărbat.”
*articolul intreg il gasești aici: http://vladareanu.ro/2015/11/25/am-spus-de-multe-ori-te-iubesc-dar-nu-am-iubit-niciodata/
Era un adevăr simplu și profund, fără vreo dezamăgire sau părere de rău, ci doar cu gândul, simțit în tot ceea ce sunt, că voi trăi și exprima iubirea așa cum știu eu că este și cum o exprimam și atunci: ”Când iubești cu adevărat, esti tu. Autentic. Necenzurat. Neșlefuit. Netrecut prin nu-știu-câte filtre și controale. Ești așa cum ești. Ești gol și nu îți este nici teamă și nici rușine de goliciunea ta. Și te dăruiești pe tine în toată goliciunea ta.”
Și mai conștientizam atunci că nu spusesem acel ”Te iubesc!” pentru că ”nu știam să mă iubesc pe mine. Mă căutam în iubirea lor. Sau în ceea ce credeam că e iubirea mea pentru câte un el. Mă căutam, de fapt, pe mine.”
Și chiar dacă nu au fost iubiri adevărate, nu îmi pare rău de absolut nici o „iubire”. Pentru că fiecare, în felul ei, m-a construit. Cine sunt astăzi este și pentru că am ales să primesc în viața mea acele experiențe.
Puse cap la cap… ce-ar însemna toate „iubirile” mele? Păi, puse cap la cap…
…am râs, probabil, luni întregi – pe bune sau doar ca să se simtă el bine
…am plâns râuri multe (asta e de bine – eliminare de toxine)
…am simțit mii de fluturași…, dar știu că e posibil să-i simți și la a 580-a întâlnire
…am scris sute de versuri și poezii – le veți citi curând 🙂
…am scris chiar și o carte 🙂
…am sărutat de sute de miliarde de ori
…am învățat să gătesc zeci de feluri de mâncare – pentru el sau pentru noi
…am strâns in brațe și am simțit îmbrațisări de toate felurile: tandre, calde, pasionale, reci…
…am probat sute de haine (cu sau fără el)
…am jucat orice rol mi-a venit în minte și am simțit că vreau să-l joc (mă refer aici la joacă, nu la teatru – gen alintată, răsfățată, copilă, felină… ehe, și multe altele)
…am pregătit cafele și mese și băi și valize și surprize… cu tot felul de stări – uneori cu bucurie, alteori cu frustrare, ori cu teamă, cu iubire, cu tristețe, cu nerăbdare, zâmbind, plângând, râzând, tremurând, cântând, îngândurată, apatică, iubită sau neiubită…
…am facut dragoste cum am vrut și cum nu am vrut, când am vrut și când nu am vrut, unde am vrut și unde nu am vrut (aici este vorba despre nenumăratele compromisuri)
…am învățat despre el, am învățat pentru el, am învățat cu el sau fără el
…am văzut zeci de locuri noi și am revăzut zeci de locuri știute
…am evoluat, am stagnat si am involuat, în diverse aspecte, pentru un timp mai lung sau mai scurt
…am fost rareori eu și de prea multe ori cine voia el să fiu.
Viața ne schimbă. Dar ideea este să nu așteptăm să ne schimbe ea, ci să facem noi acele schimbări dorite în noi. Iar eu mi-am dorit schimbarea aceasta în tot ceea ce sunt și cu tot ceea ce sunt. Schimbarea care se chema ”a-mi da libertatea de a fi eu însămi și de a iubi autentic acest EU”. Pentru că știam că abia atunci va si iubirea autentică față de un bărbat.
Iar pentru asta, a fost nevoie de ani de coștientizări dureroase, dar și de experimentări profunde a cine sunt, urmate de vindecări miraculoase. Nu miraculoase, în sensul comun, ci în sensul că ele au dat naștere unui miracol – iubirea față de mine. Aceea sănătoasă, nemimată, trăită conștient.
Și apoi, a venit si iubirea față de un bărbat. Un bărbat pe care îl iubesc exact așa cum este, fără a mai încerca să îl schimb, fără a mai avea pretenții și așteptări, fără a mai cere ceva (cu sau fără cuvinte), fără a mai face doar pentru că vrea el sau pentru a fi eu ceea ce vrea el. Și este atât de frumoasă iubirea aceasta cu detașarea de umanul grobier din mine și cu sublimarea limitărilor acestui uman!
Chiar povesteam ieri cu un prieten drag cum și el trăiește acum ceea ce au am trăit o viață având impresia că este formă de exprimare a iubirii: își ia afecțiune din partea fizică a relației. Adică din sex. Și îi spuneam cât de minunat este să vezi, să oferi și să primești altfel afecțiunea și iubirea!
Nu mai am nevoie de cuvinte, ci doar îmi place să le aud atunci când sunt.
Nu mai am nevoie de îmbrățisări, sărutări sau sex, ci doar îmi place să mă bucur de ele.
Nu mai am nevoie de gesturi care să exprime iubirea, ci ele pur și simplu se întâmplă (și eu abia acum le văd cu adevărat).
Nu mai caut să fac sau să fiu într-un fel anume, ci doar sunt. Sunt și fac așa cum sunt și simt. Nu cu nepăsarea că ”dacă nu îți place, asta e!”, ci cu starea de prezență din care spun că ”vreau să iubesc și să fiu iubită exact așa cum sunt, nu cum ai vrea să fiu”.
Așa cum scriam și acum 4 ani, intuind cum va avea să fie o astfel de iubire, ea nu este tot timpul roz. Nu este ca o plutire permanentă pe norișori, deși eu am mai tot timpul senzația asta! Nu este tot timpul roz pentru că umanul grobian este încă în mine. Subconștientul nu doarme niciodată și nici nu este complet aliniat la divinul din mine. Dar cu siguranță este cu mult mai prezent și mai puternic divinul. Iar prin prezența lui, fac aproape instantaneu shift-ul. Identific in câteva secunde sau uneori minute ce simt, de unde vine ce simt și ce gândesc, ce prejudecăți sau traume sau convingeri limitative sunt în spatele a ceea ce simt sau gândesc și îmi pun o singură întrebare. Eu îi spun ”întrebarea magică”: ”Asta este ceea ce sunt eu cu adevărat?”
Întrebarea aceasta întotdeauna mă trezește și mă reconectează cu mine, cu divinul din mine. Și îmi dă inspirația, curajul, puterea de a redeveni EU. Acel EU pe care îl iubesc. În completă acceptare și detașare.
Iar în felul în care povestesc asta, pare că toată această iubire față de el este una în care el nu are vreun ”merit”. Că dacă eu mă iubesc pe mine, pot, de fapt, iubi orice bărbat. Nu neapărat pe EL. Și nu este așa.
Iubirea față de mine doar îmi dă capacitatea, abilitatea de a iubi și pe altcineva așa. Dar asta nu înseamnă că pot iubi pe oricine așa. Pentru că există acea conexiune. Acea chimie, acea legătură de dincolo de umanul din noi. Iar acea legătură este unică. O simți cu fiecare om într-un alt fel. Nimeni altcineva nu mă poate face să simt așa cum mă face el. Așa cum nici o alta nu îl va face să simtă cum simte cu mine. Și asta pentru că fiecare dintre noi avem o complexitate specifica, infinită, încă nedescoperită complet de mintea umană.
Iar complexitatea aceasta infinită înseamnă și aspecte care ne plac la celălalt, dar și care nu ne plac. Iar eu tot spun de mulți ani de zile că adevărata iubire este aceea în care poți să iubești chiar și ceea ce nu îți place la omul de lângă tine. Știu că sună contradictoriu, dar nu este.
Când ceva nu îți place la omul de lângă tine, înseamnă că ai așteptări. Exact asta îi spuneam și lui. Dacă aș avea așteptări, l-aș limita și m-aș limita și pe mine. Adică aș pune niște condiții, niște limite. Nu i-aș mai da libertatea de a fi cine este. Și inițial a interpretat asta ca și cum mi-ar fi indiferent. Indiferent ce face sau cine este.
Și atunci am înțeles cât de greu ne este nouă, oamenilor, care ne-am obișnuit cu iubirea condiționată, să credem că putem fi iubiți și necondiționat. Marea majoritate am fost educați să merităm iubirea. Să facem ceva într-un fel anume pentru a merita să fim iubiți. Și așa știm să iubim și să înțelegem că suntem iubiți. Ori nu este așa.
În primele clipe când ți se naște copilul sau chiar dinainte de a se naște, simti că îl iubești. Așa cum este. Fără condiții și fără așteptări. Oricum ar fi și orice ar face, îl iubești. Și nu pentru că încă nu știe nimic. Ci pentru că este acea conexiune pură, încă neîntinată de umanul grobian.
Ei, atunci de ce să nu iubim și un adult așa? De ce să punem condiții? De ce să limităm? De ce să căutăm corespondențe între noi înșine și altcineva?
Când doi oameni se întâlnesc și le este bine, înseamnă că deja există acea conexiune divină. Iar prin așteptări, pretenții, condiționări, noi o limităm. Așa facem chiar și cu copiii noștri. La începu îi iubim așa cum sunt, apoi începem să condiționăm iubirea aceasta cu ”dacă ești cuminte… dacă iei note bune… dacă ești așa și pe dincolo sau faci cutare sau cutare…”.
Și asta facem și cu noi înșine. De asta ne este greu cu iubirea de sine. Ne condiționam pentru că am învățat așa. Doar modelul condiționat îl știm. Dar îl putem învăța și pe cel necondiționat. Îți spun din experiența mea concretă, trăită, chiar acum și aici:
Am 43 de ani și astăzi nu doar spun ”Te iubesc!”, ci o spun iubind cu adevarat. Un bărbat. Un bărbat pe care, indiferent cum se vede el, eu îl văd minunat.
