E liniște. O liniște pe care abia știu să o ascult după atâta obișnuință de neliniște. E liniște în mine și e liniște în jurul meu. Adică tot în mine. Nu e la propriu. Dar așa o simt eu. Pentru că lipsește zbuciumul. Întrebările. Nerăspunsurile. Și mai ales căutarea. Căutarea exact a liniștii.
Liniștea aceasta nu are cum să fie mimată. Pentru că nu vine decât de acolo, din tine. Profund, din tine. Și știi ce e liniștea asta? E acceptare. Nu o acceptare pasivă, ci una plină de compasiune și iubire. Care vine din tine și se întoarce tot în tine.
Liniștea asta este. Este în mine, este în tine, este în oricine. Doar că nu se aude. Nu dă din mâini și din picioare, nu face zgomote, nu cere să iasă. Ea doar este. Și cât de bine ți-ar fi dacă doar ai lăsa-o să fie! Doar că vine mintea și o ascunde. O îmbracă în ne-liniște. Îi pune tot felul de măști. Gânduri, cuvinte, gesturi, emoții… care se zbat iar și iar ca să te trezească. Să fii iar vigilent. Să vezi pericolul. Și într-un fel, e bine că face așa. Uneori. Doar că am cam ieșit din peșteră și dinozaurii nu ne mai amenință. Dar au rămas, încă, fantomele lor, bântuindu-ne. Cu ne-liniști.
Dincolo de metaforă, liniștea de care spun vine din inimă. Iar ne-liniștea vine din minte. Dintr-o anumită parte a minții. Adică din creierul reptilian, care conține EGO-ul. Plin de frici, îndoieli și temeri. Cu care prea ne-am obișnuit din prea mult stat în peșteri. La propriu.
Deseori oamenii mă întreabă de ce au tendința să pună răul în față. Sau să accentueze negativul. Era și o vorbă că dacâ din 10 lucruri, 9 sunt pozitive și doar unul negativ, cel negativ areputerea de a le umbri pe toate cele 9 pozitive. Și asta nu doar la cei pesimiști sau perfecționiști. La noi toți aproape.
Nici eu nu am conștientizat și nu am înțeles multă vreme. Până când am început să caut. Vezi tu, noi am trăit mii de ani în peșteri. Ani în care s-a construit și inconștientul colectiv. Iar acesta păstrează în el tot. Un tot infinit de experiențe trăite. De noi, în vremurile acelea. Iar acest tot înseamnă astăzi creierul reptilian sau creierul mic.
În vremurile acelea oamenii aveau dezvoltată doar această parte de creier. Și cu el funcționau. Între timp, însă, tot decoperind, învățând, experimentând, a început să se dezvolte și neocortexul. Doar că influența și puterea reptilianului a rămas. Și au rămas tiparele.
Iar mecanismul este simplu: organele de simț percep. Cunoaștem lumea prin ele. Vedem, auzim, mirosim, pipăim pentru ca apoi să decodificăm informația. Ceea ce percepem se duce către creier pentru a fi interpretat. Și dacă se semnalizează o cât de mică posibilitate de pericol, atunci intră în scenă creierul reptilian ca să ne protejeze. Exact cum făceam în peșteră. Omul vedea, își ascuțea auzul, mirosea și dacă părea să fie vreun animal sălbatic, căuta o cale de scăpare. Aceasta este reacția ”luptă sau fugi”. Din creierul reptilian.
Cam așa se întâmplă și astăzi. Reptilianul din noi stă tot timpul la pândă ca să ne protejeze. Să simță pericolul. Să ne avertizeze și să caute soluții. De asta din 10 lucruri, doar unul dacă este negativ, tot el va conta mai mult. Pentru că acela este pericolul. Acela unul singur negativ înseamnă că poate îți pierzi jobul. Sau te părăsește iubita. Sau nu mai ai suficienți bani. Sau se poate îmbolnăvi copilul. Sau ”dacă stai în curent, răcești” și multe astfel de posibile pericole.
Știi cât de penibil este? E ca-ntr-un film mega-horror câștigător de Oscar la toate categoriile, în care absolu tot se poate transforma, cu o singură atingere de virus, în monștri înfiorători, animale sălbatice înfometate sau vârcolaci hidoși. Iar orice mic semn că este posibil așa ceva, îți dă fiori pe șira spinării. Te face să tremuri sau să încremenești. Luptă sau fugi. Mecanismul creierului reptilian.
Nu mai suntem în peșteri, iar filmele horror sunt doar fantazări. Suntem în lume. Într-o lume reală, cu oameni, cu natură, cu animale despre care știm multe și cu o experiență de viață care ne-a adus și ne aduce informție. Informație pe care să o procesăm în neocortex, nu în reptilian. Nu tot și orice poate fi sau poate deveni un pericol.
Știi când dispare nevoia aceasta permanentă de a fi în siguranță? Când dispar fricile. Când te lași să ieși afară din peștera minții. Când inima face liniște în minte. Când tu o lași să-ți facă linște. Conștient. Prezent. Înțelegînd că nu există pericole, ci doar oportunități. Șanse ca tu să înveți să îți fie bine. Să îți asumi puterea de a fi mai mult decat o bucată de creier reptilian.
Când conștientizez o teamă, oricât de mică, îmi dau ”Stop!”. Ca la semafor. Văd că este roșu și mă opresc. Mă opresc, mă scot din priză și analizez. În detaliu. Prezentă, conștientă, cu mintea de om matur din timpurile noastre, nu cu cea din peșteră.
Analizez faptele concrete. Analizez emoțiile. Îmi analizez resursele și posibilitățile. Când ești la stop, pe culoarea roșie, nu demarezi și pleci în trombă. Decât dacă ți s-a urât cu viața. Ci stai, analizezi și te pregătești să faci manevrele pentru a pleca pe verde. Oglindă retrovizoare, oglinzi laterale, ambreiaj, viteză, semnalizare, polițistul de intersecție etc. Asta este analiza.
Când simt vreo teamă, pun stop și analizez. De unde vine teama asta? Ce simt? Cum o simt? Ce alte emoții îmi dă? Când am mai simțit ceva similar? Este reală teama mea? S-a mai întâmplat? Ce pot să fac acum? La fel sau diferit? Ce resurse am pentru asta?
Adică, țin informația în neocortex. Dau reptilianului pauză. Că doar nu mai sunt în peșteră, iar dinozaurii au murit demult.
Și după ce am analizat, decid. Apoi acționez conform deciziei. Conștientă și prezentă, acceptând și asumându-mi. Acceptând realitatea așa cum este și asumându-mi acțiunile de a înterveni în această realitate. De fapt, asumîndu-mi posibilele consecințe ale deciziilor mele.
Și atunci e liniște. Oricâte posibile pericole sunt. E liniște pentru că știu că neliniștea nu mă ajută. Pentru ce să mă stresez, să îmi fac griji, să mă zbat, să îmi creez scenarii horror?
Nimic nu este de netrecut. Chiar dacă treci prin viață sau prin moarte. Și dacă este să fie de netrecut prin viață, atunci moartea este trecerea în sine. Moartea prin care renaști. Asemeni lui Isus.
Există o vorbă la noi că cică frica te păzește. Iar pentru un copil este foarte bine-venită vorba asta. Pentru că el încă nu are raționament. Dar pentru un adult, nu prea este așa. Frica nu păzește, ci limitează. Adultul are informație și are experiență de viață. Și chiar dacă este ceva total nou, nu frica te ajută, ci mintea trează, prezentă și conștientă. Care te va face să cauți înțelesuri și soluții.
Nu frica te face să nu sari de pe bloc. Nici măcar nu îți spui ”mi-e frică să sar”, ci știi deja că dacă sari vei muri. Deci nu frica te oprește, ci rațiunea.
Sau frica de întuneric. Altă fantomă a trecutului reptilian. Dacă ți-ai da stop și ai analiza la rece, folosindu-ți neocortexul, nu reptilianul, ai conștientiza foarte simplu că întunericul nu ascunde pericole. Ele sunt și la lumină și la întuneric, dacă vrei. Nu există frică de întuneric. Există doar un copil speriat, care percepe lumea doar cu creierul reptilian.
Ehe, și mai este frica de moarte! De multe ori ea pare a fi cea care ne protejează. Ca în exemplul cu aruncatul de pe bloc. Dar nu e nici acolo, de fapt, o frică. Sau este doar dacă tu o lași să fie. Moartea nu înseamnă că nu mai ești. Înseamnă doar că nu mai ești cu acest trup și această minte. Dar tu continui să fii. Spiritul, sufletul tău continuă să fie. Nemuritoare. În Dumnezeu. Dar mintea îți spune că nu știe asta sigur. Că nu a avut dovezi concrete. Că dacă este doar o iluzie? Că dacă totul se termină când tu mori? Păi da, chiar se termină. Se termină în acest trup și în această existență. Dar vine alta și alta și alta. Sau, pentru cei cu alte convingeri și principii, dacă nu crezi că vin și alte vieți, măcar știi că te duci acolo. Acolo, sus. Unde este nemurirea. Pentru că este Dumnezeu.
Nimic nu se termină. Totul este. Nu a fost sau va fi, ci doar este. Și este în liniște. În acceptare. În Dumnezeul din inima noastră, nu în cel din mintea noastră care vrea iar și iar dovezi și argumente. Inima știe. Mintea doar crede.
