O cale simplă de-a te iubi pe tine

Știi vorba aia cu ”cine a fost mai întâi: oul sau găina?” – nu a fost nici oul, nici găina, ci Dumnezeu. Dar nu despre asta vreau să vorbesc. Desi are o legătură pe care o vei vedea imediat.

Mulți specialiști în psihologie, filozofie, spiritualitate spun că trebuie mai întâi să învătăm să ne iubim pe noi înșine pentru a-i putea iubi pe ceilalți. Și eu am susținut acest lucru de-a lungul timpului. Și nu mă contrazic nici acum. Doar că vreau să adaug și o altă perspectivă.

Chestia asta cu iubirea de sine este un subiect dificil și sensibil pentru mulți dintre noi pentru că nu prea știm ce este. Nu am învățat la școală, nu am învățat de la părinți, nu am știut să ne-o formăm ca și atitudine sau comportament. Mulți am aflat despre iubirea de sine abia ca adolescenți sau adulți. Și multora ne este încă neclar ce înseamnă.

Am tot scris de-a lungul timpului despre asta și reiau doar pe scurt. Iubirea de sine înseamnă:

• Să te respecți pe tine

• Să ai încredere în tine

• Să fii sincer cu tine

• Să îți dai libertatea de a fi cine ești.

Toate acestea pot fi detaliate și nuanțate, completate și cu alte idei, însă eu le consider chintesența iubirii de sine. În absența oricăreia dintre cele 4 aspecte, nu putem vorbi despre iubire de sine.

A învăța să te iubești pe tine este o muncă uneori chiar și de o viață. Cu multe aspecte, conștientizări, eforturi. Nu detaliez asta acum, dar te întreb: și dacă este o muncă de-o viață, iar fără să te iubești pe tine nu-i poți iubi nici ipe alții, atunci înseamnă că sunt oameni care nu iubesc niciodată într-o viață?

Nu, nicidecum! Eu cred așa: că totul se învață. Și metodele de învățare sunt diverse, nu doar una singură. Adică, poți învăța să te iubești pe tine prin practici și exerciții cu tine: te respecți mai mult, nu te mai critici, ai încredere în tine, spui și faci ceea ce simți etc.

Dar, dacă nu poți face asta, dacă nu îți iese, dacă nu știi cum, atunci mai este o cale: fă-o cu ceilalți. Mai ales dacă ai copii, este perfect! Cu ei îți va fi cel mai ușor să ”practici iubirea”. Dar chiar și dacă nu ai copii, poți alege adulti: părinți, bunici, alte rude, partenerul de viață, prieteni etc. Și începe să te comporți conform ideii de a iubi:

• Oferă-le respect: nu îi mai critica, ci fă-le complimente, mulțumește de fiecare data, comportă-te frumos mereu, fă gesturi care îi bucură etc.
• Tratează-i cu încredere: nu te mai îndoi de ceea ce spun, arată-le că îți pasă, nu mai pune sub semnul întrebării opiniile lor (asta nu înseamnă să fii de acord cu tot ce spun și să îți anulezi părerile, ci să nu intri în contradicție, pentru că așa cum ne plac culori diferite și asta nu este bine sau rău, așa este și cu opiniile, părerile despre orice).
• Fii sincer cu ei: se spune că uneori minciunile sunt bune pentru că au rolul de a proteja de un adevăr prea dur. Dar, minciunile nu au viață lungă. Și atunci când adevărul iese la iveală, doare mai rău pentru că i s-a adăugat și o minciună. Deci adevărul este întotdeauna mai bun decât o minciună. Și îl poți spune în feluri care să nu-l eludeze, dar să rănească mai puțin.
• Dă-le libertatea de a fi cine sunt: asta îmi place maxim! Poate și pentru că mie mi s-a cerut mai toată viața să fiu într-un fel anume. Cu toții avem așteptări de la ceilalți: să se comporte într-un anumit fel, să spună nu-știu-ce, să facă așa cum vrem noi etc. Și avem nenumărate argumente pentru asta. Și poate chiar avem dreptate cu unele dintre ele. Dar așteptările tot așteptări rămân. Și tot la dezamăgire duc. Pentru că fiecare este așa cum este și nu are nici o obligație să fie cum vrei tu. Deci, lasă-i să fie cum vor. Oricum nu îi poți schimba.

Ei, și acum, de ce spun că a practica iubirea față de ceilalți este o cale de a învăța să te iubești și pe tine? Pai hai să vedem la ce schimbări duce asta:

• Când îi respecți pe ceilalți, ei cum se simt? Bine, evident. Apreciați, importanți. Și îți răspund cu aceeași monedă. Ceea ce te va face și pe tine să te simți bine, apreciat, important. Deci și starea și emoțiile tale se vor schimba în bine. Evident că pot exista și excepții, adică oameni cu care indiferent cât de frumos te vei purta, îți vor răspunde tot urât. Dar pe aceștia pur și simplu nu-i mai băga în seamă.
• Când ai încredere în ceilalți, ei simt. Și încep să îți răspundă la fel, cu încredere. Și atunci cum te simți tu? Valoros. Pentru că oamenii pun bază pe tine. Și atunci și încrederea ta în tine crește considerabil.
• Când ești sincer cu ceilalți, ce demonstrezi, de fapt? Încredere și respect. Oamenii, în general, se simt jigniți când sunt mințiți și nu mai au încredere în persoana care i-a mințit. Deci, chiar dacă uneori adevărul e mai dur și poate doare, o minciună descoperită este și mai dură și doare și mai mult.
• Când le dai celorlalți libertatea de a fi cine sunt și nu mai ai pretenții, așteptări față de ei, nu îi mai critici și nu le mai reproșezi că te-au dezamăgit, cum se vor simți ei? Acceptați. Și vor deveni chiar mai deschiși să îți arate și părți ascunse sau pe care le era teamă să le arate. Și asta cum te va face pe tine să te simți? Valoros și important.

Când începi să te simți constant valoros, important, respectat, îți crește stima de sine. Nici tu nu te mai îndoiești atât de des de tine. Ai mai mult curaj să spui ce simți și să acționezi așa cum consideri. Începi să fii mai autentic în comportament. Și față de ceilalți și față de tine. Începi să te simți mai bine în viața ta, tu cu tine. Nu te mai critici atât de des, ci chiar îți recunoști calitățile – aici trebuie un mic efort de a o face. De fapt, de a învăța să o faci. Și calea cea mai simplă este aceea de a fi recunoscător. Pentru orice lucru frumos din viața ta. Fii recunoscător lui Dumnezeu, Universului, oamenilor, dar și ție. Chiar dacă ei te-au ajutat într-un fel sau altul, tu ai fost cel care a pus în practică.

Deci, manifestând față de ceilalți respect, încredere, sinceritate și dându-le libertatea de a fi cine sunt, începi automat să manifești toate acestea și față de tine. Pentru că toți suntem conectați.

Separarea o creăm artificial atunci când nu respectăm, nu avem încredere, nu suntem sinceri și avem tot felul de pretenții și așteptări. Dar, în esență, nici atunci nu e o separare definitivă. Este doar o separare egotică. Nu și la nivel spiritual. Pentru că totul e în conexiune în lumea asta. Iar conexiunea aceasta indestructibilă o creează Dumnezeu. Tu poți să te separi de El, dar El nu se separă niciodată de tine. Și cum El este în tot și în toate, rezultă că niciodată nu te poți separa definitive de ceilalți.

Dacă a fost oul sau găina mai întâi, nu știu. Dar sigur a fost Dumnezeu. Care a spus: ”Iubește-ți aproapele”. Pentru că și asta este o cale de a învăța să te iubești pe tine.