DORINTE INDEPLINITE. Sau despre o “visătoare” “naivă” care “crede că tot ce zboară se mănâncă” şi nu este în stare “să fie cu picioarele pe pământ”

Încă de mică am tot auzit: “eşti o visătoare”, “eşti naivă”, “Tu crezi că tot ce zboară, se mănâncă!”, “Fii mai cu picioarele pe pământ!” şi altele asemenea.

Astfel, foarte mult timp a trebuit să îmi cenzurez visele şi imaginaţia. Şi am învăţat, astfel, să mă las pe mine deoparte şi să îmi abandonez visele mele, ale mele… pentru a le îndeplini pe ale altora. Şi asta mi-a creat o mare nesiguranţă şi neîncerdere. În mine.

Am stat 8 ani într-o meserie în care nu mă regăseam. Cu toate acestea, în acei 8 ani am reuşit, cu eforturi mari, să îmi urmez şi propriile vise. Adică să fac facultatea de psihologie pentru a deveni ceea ce îmi doream.

Apoi, am stat 10 ani într-o relaţie toxică, tot pentru că nu aveam curaj să îmi urmez visele şi inima. Ajunsesem să nu mai fiu eu. Deloc. Să nu mai ştiu să râd şi să mă bucur de viaţă. Pentru că el era invers. Iar eu învăţasem că trebuie să fiu cum vor alţii pentru ca ei să mă placă, să mă accepte, să mă aprecieze. Pentru că altfel… îi voi dezamăgi…

Şi uşor, uşor am început să mă pierd cu totul pe mine. Nu că aş fi ştiut cine sunt! Dar nici măcar nu îmi dădeam voie să mă caut, să îmi dau seama cine sunt. Pentru că eram prea preocupată să fiu cine “trebuia” să fiu.

Visele mele, dorinţele mele… erau îngropate undeva, prin colţuri de suflet. Aproape că îmi pierdusem şi capacitatea de a visa. Nu noaptea, ci cu ochii deschişi. Îmi era teamă să îmi doresc ceva, iar imediat ce un vis voia să prindă contur, încercam să-l ajustez pentru a fi şi visul lui.

Ştii, ca şi când “îmi doresc o rochie mulată roşie” ajunge să fie o fustă creaţă neagră… pentru că mai întâi lui îi place negrul, apoi dacă e mulată poate i se va părea nu-ştiu-cum, iar rochii o să spună că mai am, deci mai bine iau o fustă. Înţelegi? Cam aşa era cu visele mele…

Dar, poate pentru că Dumnezeu mă iubeşte, poate pentru că am avut curaj, poate pentru că am prietene cărora le pasă de mine, poate pentru că a apărut Mara sau poate pentru că pur şi simplu mi-am asumat dreptul la fericire… a venit şi momentul în care am decis! Am hotărât că toate acestea trebuie să înceteze. Şi atunci, am prins aripi imediat.

Da, îmi place să visez! Chiar dacă voi mai auzi “eşti o visătoare”.

Da, aleg să văd partea frumoasă a lucrurilor! Chiar dacă pot părea unora o naivă.

Da, cred în oameni şi în magia vieţii! Păstrând în minte şi avionul care “nu se mănâncă” :).

Da, trăiesc din inimă şi aleg să o urmez întotdeauna! Deşi încă mi se mai cere “să fiu cu picioarele pe pământ”.

“Pământul” meu este Iubirea. Şi Dumnezeu. Şi EU. Eu, care îmi dau voie să visez. Pentru că visele mele îmi dau aripi. Aripi ce au învăţat să-mi crească atunci când am înţeles că viaţa mea este despre mine şi atât. Despre mine acum. Într-un prezent continuu.

Şi am mai învăţat de curând şi cum este cu acest prezent continuu. Hai să îţi spun ce înseamnă PREZENTUL MEU fix din această clipă:

• înseamnă Mara care doarme liniştită în camera ei
• înseamnă crema de zahăr ars din cuptor pe care o supraveghez să iasă delicioasă
• înseamnă bucătăria mea aromată, în care stau şi scriu la laptop
• înseamnă melodia pe care o ascult acum https://www.youtube.com/watch?v=5JxgDJvqGmM
• înseamnă omul meu drag care, chiar dacă nu este fix acum aici, prezent fizic, îi simt sufletul şi îmi simt iubirea şi este de ajuns
• înseamnă telefonul pe care îl butonez din când în când 🙂
• înseamnă casa plăcută în care stau, mirosul ei, căldura şi intimitatea
• înseamnă prietenele şi prietenii mei dragi care chiar dacă nu sunt prezenţi fizic, ştiu că sunt şi vor fi alături de mine şi eu alături de ei
• înseamnă părinţii mei cu care mă pot conecta oricând să le ofer iubire şi recunoştinţă
• înseamnă toată pacea, iubirea şi liniştea din mine.

Prezentul meu înseamnă pur şi simplu “mi-e bine”. Atât. Am tot ce am nevoie. Sunt tot ce am nevoie. Acum. Chiar în această clipă. Asumat.

Ştii cum făceam altădată? Eram ori în trecut, ori în viitor.

De genul, mă gândeam la diverse de peste zi sau din alte zile, alte luni, alţi ani… trecute deja şi fără sens să le mai rumegi iar şi iar. Adică eram în trecut, cu tot felul de sentimente aiurea, de tristeţe, regret, dezamăgire, furie…

Sau, în loc să conştientizez că pur şi simplu mi-e bine acum, mă gândeam cum ar fi fost să fiu în Maldive pe vreo plajă sau ce voi face mâine la nu-ştiu-ce întâlnire sau cum o să vină factura de lumină. Deci, eram în viitor, la fel cu tot felul de sentimente aiurea, de tristeţe, regret, dezamăgire, furie…

Cum îmi este acum? Aici, în clipa de faţă? Mi-e bine. Atât. Mi-e pur şi simplu bine. Şi asta e tot ce contează pentru că tot ceea ce simt acum este premisă pentru tot ceea ce voi simţi mâine.

Cum va fi mâine? Habar nu am şi nici nu mă interesează acum. Nu am cum să controlez asta. Dar pot să visez. Şi o fac. Cu conştiinţa trează. Imaginându-mi în detaliu cum visul meu este chiar aici, în prezent. Cum deja sunt parte din visul meu care este realitate. Nu altfel. Nu cu speranţă, nu cu îndârjire şi nici căutând soluţii pentru ca visul să prindă contur.

Îmi trăiesc visul pur şi simplu ca şi când ar fi deja real. Este de ajuns pentru că emoţia pe care eu o pun în visul trăit real mă va ghida să fac tot ce este nevoie ca să devină real.

Înţelegi? Atât este de simplu să îţi îndeplineşti visele. Cu cât te îndârjeşti mai mult, cu cât pui speranţă, dorinţă asiduă, cu atât te îndepărtezi de visul tău. Pentru că la nivel subconştient îndârjirea, speranţa, dorinţa asiduă sunt dublate de îndoială, ezitare, teamă. Tu nu eşti conştient de asta. Tu simţi doar că vrei cu tot dinadinsul. Dar mintea ta păstrează amintirea multor vise neîndeplinite. Şi asta creează o şină. O şină ca de tren. Pe care o iei fără să vrei. Inconştient.

Vrei visele tale îndeplinite? Schimbă macazul. Alege altă şină. Care să te ducă acolo. Trăieşte-ţi visul ca şi cum ar fi deja real.

Hai să îţi mai dau un exemplu concret. Uite, eu îmi doresc o casă. O casă pe pământ, a noastră. Şi am început să mă înconjor de lucruri care să fie pentru acea casă. Deja le şi văd puse prin diferite locuri din casa noastră. Şi dacă închid ochii, văd şi casa. O văd pe dinăuntru şi pe dinafară. Curtea verde cu iarbă şi flori şi o măsuţă la care scriu, pereţii albi decoraţi simplu cu obiecte dragi, canapeaua din living unde stăm la filme seara şi ne ţinem tandru în braţe, bucătăria în care gătesc cu atâta drag, cada din baie în care mă relaxez cu un pahar de vin, camerele colorate ale copiilor, scara interioară pe care aproape simt cum păşesc…

Cam aşa este cu visul meu real. Nu ştiu când şi cum o să fie să avem acea casă. Şi nici nu mă interesează acum.

Acum îmi este bine şi asta este tot ce am nevoie ca visul meu să fie real. Pentru că emoţia, inima, trupul, mintea şi Dumnezeu mă vor ghida să ajung acolo. La visul meu real. În cel mai potrivit moment. Ştiu asta. Şi mi-e bine.

Fără a fi vreo “visătoare” “naivă” care “crede că tot ce zboară se mănâncă” şi nu este în stare “să fie cu picioarele pe pământ” :). Asumat.

***Iti recomand cu drag cartea “Dorinte indeplinite” a lui Wayne Dyer. Este sursa mea de inspiratie. Nu doar pentru acest text, ci pentru dorintele mele deja indeplinite. Chiar daca acea casa nu o am inca 🙂