„De ce nu reușesc să îmi găsesc fericirea?” – sau despre încrederea în sine și autosabotare. În iubire. Și nu numai.

 

„Nu există o barieră mai mare în calea fericirii romantice, decât teama că nu merităm dragostea și că vom avea de suferit.” Nathaniel Branden

Pentru că deseori întâlnesc, în viața mea profesională și chiar și în cea personală, oameni frumoși, dar care cândva au fost răniți în adancul sufletului datorită faptului ca au iubit și au fost dezamăgiți… am să redau ideile lui Nathaniel Branden – psiholog, psihoterapeut și scriitor axat pe tema self-esteam-ului. Cartea din care citez este „Cei 6 stâlpi ai încrederii în sine”.

„Dacă am un sentiment ridicat de eficiență și valoare a propriei persoane și cred că pot fi iubit, atunci am și fundamentul pentru a-i aprecia și iubi pe ceilalți. Relația de dragoste este ceva firesc; bunăvoința și grija sunt ceva firesc. Am ceva de oferit, nu am sentimentul că îmi lipșeste ceva; am tipul acela de surplus emoțional pe care îl canalizez spre dragoste. Iar fericirea nu mă face să devin anxios. Încrederea în competența și valoarea mea, dar și în capacitatea celuilalt de a vedea și aprecia aceste lucruri, fac, de asemenea, ca profețiile să se materializeze.”

Când ai încredere și te respecți pe tine, nu ai nevoie să cauți asta la ceilalți, ci, pur și simplu, oferi tu. Pentru că atunci ești plin. Imaginează-ți că ai fi un pahar cu apă. Poți să dai din tine dacă ești plin. Și știi, ai găsit metoda, căile de a fi plin tot timpul. Plin din tine, nu din ceea ce îți oferă ceilalți. Și fiind plin și știind cum să fii plin tot timpul, îți este simplu să oferi. Pentru că nu ți-e frică de gol.

„Dacă nu am respect și nu mă bucur pentru ceea ce sunt, am foarte puțin de oferit – cu excepția nevoilor mele neîmplinite.”

Continuând metafora cu paharul de apă, dacă ești gol sau mai tot timpul gol, dacă nu știi cum să te umpli tu pe tine, ci doar aștepți să te umple ceilalți… evident că ți-e teamă să oferi. Sau oferi pentru a primi. Cauți să îți satisfaci nevoile neîmplinite, dar nu prin tine, ci prin ceilalți.

„Din cauza lipsurilor mele emoționale, am tendința să-i consider pe ceilalți în principal surse de aprobare sau dezaprobare. Nu îi apreciez pentru ceea ce sunt în realitate. Îi văd doar din punct de vedere a ceea ce pot sau nu pot face pentru mine.”

Când nu ai încredere în tine, când nu îți știi valoarea sau nu ești sigur de valoarea ta, în mod automat subconștientul tău te ghidează ca în orice experiență, în relaționarea cu orice persoană să cauți validare. Respect. Încredere. Adică să cauți în afara ta ceea ce tu nu îți oferi ție.

„Nu caut persoane pe care să le pot admira sau cu care să pot împărți bucuriile vieții. Caut oameni care nu mă condamnă – și care probabil vor fi impresionați de persoana mea și de fața pe care o arăt celorlalți. Capacitatea mea de a iubi rămâne subdezvoltată. Este unul dintre motivele pentru care încercările mele de a avea o relație eșuează adesea – nu pentru că viziunea mea asupra unei relații de dragoste pasională este irațională la nivel interior, ci pentru că respectul de sine este absent.”

Atunci când a căuta în afară, la ceilalți, este singurul mod de a-ți oferi ție… se creează aproape o dependență de a căuta asiduu la aceștia încrederea, validarea, respectul. Și tendința este să le tot arăți, să le tot demonstrezi cât de bun ești. Și să capeți dezgust față de cei care nu îți oferă apreciere. Dar chiar și cu acest dezgust, subconștientul te va manevra către a le demonstra și lor. Pe unii chiar îi ambiționează și mai mult să capete de la cei care nu oferă. Dar aceștia deja au o minimă încredere și respect față de ei înșiși.

„Chiar dacă refuz să recunosc în mod conștient sentimentul că nu pot fi iubit, chiar dacă insist că sunt minunat, părerea proastă despre mine rămâne una profundă și va submina încercările mele de a avea o relație. Devin pe nesimțite un sabotor al dragostei.”

Am întâlnit persoane care se autosabotează cu o indemanare fantastică. Și nici măcar nu își dau seama cât de bine o fac și cât de bine le iese 🙁 .

O clientă. Care a trăit 20 de ani într-o relație toxică, în care s-a obișnuit să nu fie apreciată, ea însăși neapreciindu-se pe sine. Lucram de ceva timp. Și mai lucrase acum cîțiva ani și avea senzația că și-a recăpătat încrederea și respectul. Până când, într-o ședință, a conștientizat cât de mult se sabotează și cât de mare este neîncrederea și lipsa de respect de sine. Pentru că și acum, deși a încheiat relația de 20 de ani, a ales o altă relație în care cel cu care este, chiar dacă îi oferă apreciere, nu-i oferă suficient. Și a conștientizat și că, de fapt, ea nu-și oferă ei înseși.

O altă persoană. Bărbat. De data asta, din afara ariei mele profesionale. S-a îndrăgostit. Și când a conștientizat că pierde controlul, adică se lasă dus de val, s-a ”trezit”. Și a început să saboteze relația. Devenind foarte rece și detașat, criticând-o pe cea cu care era, înșelând-o etc.

„Aștept dragostea, dar fundamentul securității interioare nu există. În schimb, există o teamă secretă, aceea că sunt menit să trăiesc doar durere. Așa că aleg pe cineva care în mod inevitabil mă va respinge sau mă va abandona. Sau, dacă aleg pe cineva cu care există posibilitatea să fiu fericit, slăbesc relația cerând asigurări și garanții nesfârșite, fiind extrem de posesiv, provocând tot timpul catastrofe sau mici fricțiuni, încercând să controlez totul prin dominare, găsind căi de a-mi respinge partenerul înainte ca partenerul să mă respingă pe mine.”

Pe asta am trăit-o personal. Cu un bărbat extrem de gelos și posesiv. Până la aceea că voia să participe la sesiunile mele individuale de coaching pentru că presupunea că acolo eu vorbesc altceva și flirtez. Voia să controleze totul. Eu era suficient să exist. El crea scenarii, el îmi cumpăra rochii în care să mă îmbrac așa cum voia el. El programa diverse plecări în alte locuri, în care mă potriveam scenariului pe care îl făcea. Nu cred că am întâlnit pănă acum o persoană mai nesigură de ea!

„Dacă mă iubești, cu siguranță nu ești destul de bun pentru mine. Doar cineva care mă va respinge este un destinatar acceptabil al devotamentului meu.”

Aici voi exemplifica tot din viața profesională. Un cuplu. Minunat. Dar ambii geloși și ambii căutând mereu să își demonstreze unul altuia că nu sunt suficient de buni. Se respingeau, deși se iubeau. Chiar își stimulau unul altuia gelozia. Scenarii și jocuri. Exact pe principiul de mai sus.

„Dacă ȘTIU că soarta mea este să fiu nefericit, nu trebuie să permit să devin confuz, în cazul în care realitatea îmi poate arăta că pot fi fericit.”

Sunt două principii conform cărora noi, oamenii, funcționăm. Principiul durerii și principiul plăcerii. Eros și Thanatos. Și, deși tot timpul căutăm plăcerea, de fapt, funcționăm conform principiului durerii. Toți am crescut sau măcar am auzit de sacrificiul lui Dumnezeu și al lui Isus. Dumnezeu și-a sacrificat Fiul ca să ne mântuiască. Isus s-a sacrificat pe sine. Și așa învățăm aprioric că trebuie să suferim. Să ne spălăm păcatele. Să ne mântuim. Și când dăm de fericire… o trăim cât o trăim, apoi începem să căutăm durerea. Cu diverse scuze și motive. Inconștiente.

Ori adevărul este că tocmai asta nu vrea Dumnezeu pentru noi. El ne vrea fericiți. Și-a sacrificat deja Fiul pentru asta. Înțelegi???

„Anxietatea provocată de fericire este ceva curent. Fericirea poate declanșa voci interioare care să ne spună că nu merităm acest lucru sau că acest lucru nu va dura mult, că vom da greș, că părinții mei vor suferi să audă că sunt mai fericit decât au fost ei vreodată, că viața nu este așa, că toți ceilalți vor fi invidioși sau că mă vor urâ, că fericirea este doar o iluzie, că, dacă nimeni nu este fericit, eu de ce aș fi?”

Adică, în loc să ne vedem de viață și de fericire, fericirea noastră, începem să căutăm, așa cum spuneam mai sus, motive pentru care să nu fim fericiți. Să ne refuzăm fericirea. Și mai ales dacă în familie am trăit sau doar am simțit că părinții noștri nu sunt fericiți, cu atât mai mult! Ca să nu-i rănim pe ei, ne rănim pe noi înșine. Sau, dacă nu am avut o familie nefericită, am învățat din diverse preconcepții și prejudecăți că fericirea este o iluzie. Că e foarte greu să fii fericit. Că majoritatea nu sunt. Și tot așa. Gânduri care se înrădăcinează în subconștient și care hrănesc de acolo acțiunile noastre. Autosabotarea propriei fericiri.

Când ai încredere în tine și te respecți, îți este foarte ușor să dai la o parte aceste prejudecăți și preconcepții și nu te mai îndoiești de dreptul tău la fericire. Dimpotrivă. Îl cauți relaxat și știi că va veni. Fericirea. Împlinirea. Starea de bine. Știi că este deja în tine și o scoți ușor la suprafață.

„Ceea ce trebuie să facem cei mai mulți dintre noi, indiferent cât de paradoxal ar putea suna, este să avem curajul să tolerăm fericirea fără să ne sabotăm pe noi înșine, până când nu ne va mai fi frică și ne vom da seama că nu ne va distruge și nici că nu trebuie să dispară.”

Spuneam cândva într-un alt articol, că singura metodă autentică de a gestiona o frică este să faci exact ceea ce ți-e frică. Oamenilor cu încredere și respect de sine, cu stimă de sine, le este foarte ușor să facă asta. Pentru că este deja în ei. Pe ei nu-i preocupă fricile. Sau, chiar dacă mai au anumite temeri, imediat găsesc o cale de a o gestiona.

Uite, am un amic. Tot timpul când ne vedem mă surprinde cu câtă relaxare și detașare privește viața. Și el are provocări. Tot în România trăiește. Tot în acest vremuri. Și tânăr (în jur de 33 ani). Nu are nici o temere. Nici o frică. Sau când are, instinctual și instantaneu, se gândește la soluții. Pare de pe altă planetă 🙂 .

Așa a fost educat. De mic, i s-a dat foarte multă încredere și libertate. Controlată, evident. Dar el nu simțea că este controlată. Ăsta este secretul, ca parinte, când vrei să crești un copil cu încredere în sine.

Și uite, am să mă dau și pe mine ca exemplu, legat de asta. Ai mei doar în clasa a I-a m-au supravegheat cu temele. În rest, doar mă întrebau și mă controlau. Iar eu nu le făceam pentru că ei mă controlau. Ci pentru că îmi dădeau încredere și libertate. Să decid. Eu. Așa era în mintea mea. Așa că, din perspectiva aceasta, am fost întotdeauna un elev model și mi-a plăcut să învăț. Și am avut încredere în mine pe această arie din viața mea.

Doar că sunt mai multe arii ale vieții. Vreo 7 sau chiar 9, depinde de specialiști. Eu lucrez cu 7: familie, carieră, social, sănătate, mental/intelectual, financiar, spiritual. Pentru a-ți crește stima de sine la modul autentic, ai nevoie să intervii în toate cele 7 arii.

În cartea sa, Nathaniel Branden descrie pe larg cele 6 practici prin care îți poți dezvolta stima de sine:

  1. Practica unui trai conștient
  2. Practica acceptării propriei persoane
  3. Practica propriei responsabilității
  4. Practica încrederii în sine
  5. Practica unei vieți în care ți-ai stabilit scopuri
  6. Practica integrității personale

După cum vezi, Branden le-a numit practici. Adică, nu este suficient să le faci o dată. Ci să devină stiluri de comportament. De a fi, de a trăi. Să devină parte din tine. Încetul cu încetul. În timp. Dar un timp conștient.

Și am să revin asupra fiecăreia în alte articole. Însă, dacă ai citit până aici, ai făcut deja pasul cel mai important: conștientizarea. Și Branden numește ca primă practică acest lucru. Este baza. Fără conștientizare, nu ai cum să faci nimic. E ca și cum nu știi dacă să aprinzi becul pentru că nu știi dacă este întuneric sau lumină. Sau, mai dur puțin, nu vei aprinde becul pentru că nu îți dai seama că este întuneric 🙁 .

Și închei tot cu un citat de la Nathaniel Branden: „Ceea ce face un individ, determină nivelul respectului de sine”. Adică, dacă vrei un nivel de respect, încredere și stimă de sine mai ridicat, e nevoie să îți schimbi, în primul rând, acțiunile. Să faci altceva decât ai făcut până acum. Sau, așa cum spunea Einstein, „nebun este acela care face același lucru și se așteaptă să obțină altceva” 🙂 .

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *