Tot internetul, toate librăriile, workshopurile, conferințele sunt pline de sfaturi, sugestii, metode, tehnici, pași, terapii despre “ce faci când nu ți-e bine”. Inclusiv eu, dacă mă uit cu atenție în scrierile mele, probabil că peste 98% sunt pline tot de “ce faci când nu ți-e bine”. Adică atunci când ți-e frică, nu ai încredere, nu te simți iubit sau apreciat, nu știi cum să o scoți la capăt cu una sau alta.
Nu mă dezic și nu mă contrazic. Doar că am decis să schimb macazul. Nu știu de ce, pur și simplu mi-a venit. Mie cam așa mi se întâmplă, în general. Îmi vine ideea și simt că este adevărul și abia apoi încep să o și înțeleg.
Deci… de ce acest “ce faci când ți-e bine”? Pentru că atunci este momentul cel mai bun să te umpli. Să te umpli pe tine de bine. De bucurie, de recunoștință, de iubire, de fericire, de zâmbet, de frumos. Când ți-e bine ești turat maxim pe pozitiv și poți să îți iei și “la pachet”. Ai făcut-o vreodată? Poate doar înconștient, dar conștient a fost probabil doar un “mulțumesc” către Cer sau către Oameni. Sau poate ceva mai mult.
Știi ce? Fă-o nu doar mult, fă-o intens și maxim! Da! Simte! Bucură-te! Zâmbește! Râzi! Mulțumește! Fii recunoscător! Iubește! Iubește-te! Iubește-L! Fă-o conștient și intenționat. Conștientizează și ce simți când o faci. Ești plin. Un plin care te face să te simți întreg.
Când ți-e bine, autentic bine, nu ai cum să judeci. Nu ai cum să urăști. Nu ai cum să invidiezi. Nu ai cum să simți furie, iritare, nervozitate, încordare, încrâncenare și orice altă emoție negativă. Pentru că așa e uman. Nu putem simți două emoții opuse simultan.
Oprește-te câteva secunde din tot ce faci și umple-te. Când ți-e bine. Nu, nu e ca în proverbul cu a-ți face vara sanie și iarna car. Nu o să poți să depozitezi undeva pe acel “mi-e bine” pentru zilele negre de când “nu ți-e bine”. Dar miracolul este că o să înceapă să îți fie din ce în ce mai rar și mai puțin rău. Pentru că atunci când emani bine, atragi bine.
Cârcotașii or să vină acum cu exemple de genul: păi îmi era bine și tocmai mi-am dat seama că mi-am pierdut cheile. Sau telefonul. Sau mai-știu-eu ce altceva s-a întâmplat. Și le răspund. Cârcotașilor. Păi, adevărul era că nu îți era tocmai bine. Undeva în tine încă mai era o fărâmă de teamă. De cele mai multe ori, incoștientă. Că binele n-o să țină. Sau n-o să țină mult. Sau că nu-l meriți. Sau că toate trec. Și câte și mai câte. Adică pur și simplu nu erai pe deplin conștient și prezent.
Când ești autentic conștient de binele tău, îl accepți și îl primești, îl trăiești prezent, nu are cum să coexiste și alte emoții negative gen frică, îndoială, dezamăgire, resemnare etc. Pentru că autenticitatea de care vorbesc eu este tocmai ce îți spuneam mai sus. Bucură-te autentic. Simte autentic. Fii recunoscător autentic. Și atât.
Evident, asta nu înseamnă vreo stare de zen continuă și o viață roz. Pentru că noi, fiecare ființă umană, suntem “produsul” a zeci de ani, a sute de persoane și a mii de prejudecăți care ne-au influențat și marcat evoluția. Cred cu convingere că este doar o excepție să poți să le ștergi pe toate. Și mă refer aici la acei oameni magici care au ajuns la o astfel de stare zen. Budha ar fi un exemplu.
Fiind “produsul” a zeci de ani, a sute de persoane și a mii de prejudecăți, oricât de mult am conștientiza și am trăi starea de bine, tumultul acesta complex, complicat, în mega-viteză și cu miliarde de stimuli în jur, al vieții pe pământ… ne va face într-un fel sau altul să experimentăm și alte stări, alte emoții. Care vin din toate părțile. De prin noi, de prin alții, de prin lume, de prin viață.
Și totuși. Conștienți, prezenți și recunoscători pentru starea de bine, punem în funcțiune Legea Atracției. Știu că este ultra-discutată și mulți resimt repulsie numai la auzul ei. Ei, fiecare cum vrea. Eu știu că este așa și așa îmi conduc viața. Și a devenit un obicei. Unul nou și frumos. Ca și atunci când vine ceva neplăcut sau dureros către mine, să fiu prezentă, conștienta de tot ceea ce simt și gândesc și recunoscătoare. Da, recunoscătoare. Pentru că am convingerea că și din răul cel mai rău poți scoate o fărâmă de bine. Acceptând că există această fărâmă și întrebându-te doar care este.
Și confesiunea obișnuită. Zilele acestea mi-a fost bine. Incredibil de bine. Am conștientizat, am trăit prezentă, am mulțumit și am fost recunoscătoare. Doar că binele acesta la un momendat mi-a luat mințile. Și m-am lăsat dusă de val. Și am cerut mai mult. Doar că nu am cerut așa sum se cere, cu recunoștință, smerenie și detașare. Am cerut ca un impus. Chiar așa a și sunat și așa am și acționat. Centrată pe mine și fără să țin cont de altcineva. Și ce crezi? Evident că nu am primit. Ba chiar mi s-a spus sincer, deschis și clar că nu primesc ca să învăț să aștept.
Câtă frustrare am trăit! În mine, câteva secunde m-am enervat cumplit. Și apoi mi-am reintrat pe șină. Șina bună. Adică am experimentat starea de prezență. Am conștientizat ce simt. Cu ce intensitate. Am mulțumit pentru lecție și am fost recunoscătoare că am primit-o. Apoi am căutat și explicația logică. Și am înțeles cu ce am greșit, nu doar din perspectivă spirituală, ci și umană. Am cerut impunând și aproape luându-mi, când, de fapt, firesc era doar să îmi doresc și atât. Fără nici o încărcătură. Fără EGO. Pentru că l-am recunoscut și pe EGO prezent când m-a dus cu valul că “merit”, “pot” și “așa vreau eu!”…
Și după toate astea, noaptea a fost liniștită și somnul profund. Iar acum simt să spun iar și iar cât de recunoscătoare sunt! Pentru oamenii din jurul meu. Pentru tot ce trăiesc, indiferent cum este sau mi se pare mie că este. Pentru tot ce sunt și sigur nu mi se pare 🙂 .
