Am simțit zilele acestea să tac. Și să fiu, atât cât s-a putut, eu cu mine în mine. Și să îmi dau timp. Timp, fără grabă.
O prietenă dragă sufletului meu îmi spunea cândva că prea mă grăbesc. Și am contrazis-o atunci. Convinsă fiind, că orice clipă merită “grăbită” să fie frumoasă. Nu cred altfel nici azi. Doar că am mai adăugat o variabilă: iubirea.
Iubirea e frumoasă să o simți. Să o savurezi clipă de clipă. Și să-i dai timp să fie. Și să crească frumos. În tine. Așa cum spuneam într-un articol recent despre cozonaci. Fără timpul în care să dospească… nu vor ieși buni și delicioși.
Știi, anul acesta mi-au ieșit mai buni ca niciodată cozonacii 🙂 . Și oarecum meritul nu-mi aparține întru-totul. Sau nu conștient. I-am făcut singură. Mama îmi dădea din când în când câte un mic ajutor. Dar ce i-a făcut să iasă mai buni ca niciodată a fost… timpul.
Nu mă simteam bine. Fizic. Niște conflicte ale mele cu mine 🙁 . Somatizate într-o stare de oboseală și de lipsă de energie. Puneam câte doi cozonaci în cuptor, apoi îmi dădeam timp. În șezlong, afară, cu picioarele în iarbă, mângâiată de soare și vânt. Cu gândurile din mine aliniate frumos, așteptând să le vină rândul. Timp… Eu cu mine dospind a creștere lină… în plină iubire.
Încă simt să mai tac. Să-mi dau timp. Și timpul să fie Iubire. Încep să mă îndrăgostesc eu de mine. Sănătos, nu narcisist. Pentru că…
DOAR TIMPUL…
Era odată o insulă frumoasă unde trăiau toate sentimentele umane: Buna Dispoziție, Tristețea, Înțelepciunea, Iubirea și altele.
Într-o zi sentimentele au aflat că insula se va scufunda în curând, așa că și-au pregătit navele și au plecat. Doar Iubirea a rămas până în ultimul moment. Când insula a început să se scufunde, Iubirea a hotărât să ceară ajutor.
Bogăția a trecut pe lângă Iubire într-o barcă luxoasă și Iubirea i-a zis:
– Bogăție, mă poți lua cu tine?
– Nu te pot lua, căci e mult aur și argint în barca mea și nu am loc pentru tine.
Atunci Iubirea i-a cerut ajutorul Orgoliului, care tocmai trecea pe acolo:
– Orgoliu, te rog, mă poți lua cu tine?
– Nu te pot ajuta Iubire, aici e totul perfect… mi-ai putea strica nava.
Iubirea a rugat mai apoi Tristețea, care trecea pe lângă ea:
– Tristețe, te rog, lasă-mă să vin cu tine!
– Oh, Iubire, sunt atât de tristă încât simt nevoia să stau singură…
Chiar și Buna Dispoziție a trecut pe lângă Iubire, dar era atât de mulțumită încât nu a auzit că o striga.
Dintr-o dată o voce a strigat:
– Vino, Iubire, te iau cu mine!
Era un bătrân cel care vorbise. Iubirea s-a simțit atât de recunoscătoare și plină de bucurie încât a uitat să îl întrebe pe bătrân cum îl cheamă. Când au sosit pe țărm, bătrânul a plecat.
Iubirea și-a dat seama cât de mult îi datora și a întrebat Cunoașterea:
– Cunoaștere, îmi poți spune cine m-a ajutat?
– Era Timpul…
– Timpul? s-a întrebat Iubirea, dar de ce tocmai Timpul m-a ajutat?
Cunoașterea, plină de înțelepciune, i-a răspuns:
– Pentru că numai Timpul e capabil să înțeleagă cât de importantă e Iubirea în viață…
