Fiecare bărbat din viața mea m-a învățat ceva.

Fiecare bărbat din viața mea m-a învățat ceva. A venit ca eu să am acea lecție. Și nimic nu a fost întâmplător din ce a fost. Pentru că eu am atras acea experiență. Acel tip de bărbat. Pentru că cineva de sus care mă iubește a vrut doar să îmi arate. Că mă iubește. Și că și eu pot să mă iubesc.

Fiecare bărbat din viața mea m-a învățat ceva. A venit fix la momentul cel mai potrivit. Chiar dacă mie poate nu mi s-a părut așa. Eram pregătită pentru a experimenta acea relație, indiferent de natura ei. Și nu doar pentru a o experimenta, ci pentru a învăța ceva eu despre mine.

Fiecare bărbat din viața mea m-a învățat ceva. Unele lecții au fost dure, altele dureroase, altele frumoase, altele… încă mai sunt. Pe unele le-am văzut și le-am prins esența. Pe altele nu. Sau nu încă. Sau nu la momentul acela. Dar uite așa, mai stau uneori cu mine și mai scormonesc în trecut și încerc să găsesc acea esență. Nu, nu trăiesc în trecut. E ca și cum ai scris cândva un text și revii asupra lui să mai faci niște corecturi cu mintea de acum.

Fiecare bărbat din viața m-a învățat ceva. Și cea mai profundă și lungă lecție a fost cea a dependenței. Venită din frica mea cea mai puternică: nesiguranța. Ajunsesem la o dependență soră cu spitalul 9. O dependență ce mă făcea să ezit și să ies singură din casă. Privind cu ochii de acum, mi se pare de-a dreptul haios sau mega-infantil. Atunci, evident, nu vedeam așa. De fapt, nu mă vedeam pe mine. Deloc. Eram doar o umbră. Care trăia în umbra lui. Și când el nu era, nu mai era nici umbra. Și nici eu.

Știi, singura soluție pentru a scăpa de o frică este să faci exact ceea ce îți este frică. Deci, zis și făcut. Și am câștigat din nou independența… mergând pe sârmă. Fără nici o siguranță. M-am aruncat și m-am lăsat să cad. Doar că nu am căzut. Pentru că nu eram doar o umbră așa cum mintea mea mă tot mințea. Eram. EU. Și nu eram deloc slabă așa cum tot mintea mă mințea. M-am împiedicat uneori. Dar nu am căzut. Tot pentru că cineva, acolo sus, mă iubește. Dar eu încă nu mă iubeam.

Fiecare bărbat din viața mea m-a învățat ceva. Și după lecția dependenței și a indiferenței (lui) a urmat lecția libertății. Doamne, cât a mai durut asta! Și câți demoni a scos din mine! Eram ca-ntr-un montaigne rousse scăpat de sub control. Când foarte sus, când în fracțiuni de secundă extrem de jos. Agonie și extaz. Sau invers. Iar și iar. Obositor. Fără pauze. Eram totul pentru el. Un tot în alb și negru. Fără nuanțe. Totul bine definit și trasat. În detalii din cele mai concrete. Scenariu după scenariu. Iar eu… doar actrița ce trebuia să joace rolul. El zicea ce se întâmplă în fiecare cadru de câte o secundă. De multe ori era simplu pentru că era suficient să fiu. Și el să facă. O păpusă în mâna unui priceput păpușar. Liberatea??? Ha, ha. Ce glumă bună! Hmmm… a fost o lecție dureroasă. Nu în suflet. Că pe ăla îl tocase demult mărunt de nu mai simțeam nimic. A fost o lecție dureroasă în esența ei.

Fiecare bărbat din viața mea m-a învățat ceva. Și după lecția dependenței și un pic din cea a libertății (nu a fost toată, încă mai am câteva capitole 🙂 ), a urmat cea a acordării de libertate. Și știi ce e culmea? Că au fost experiențe amestecate din care nu reușeam să înțeleg mare lucru atunci. Prima experiență a fost una dureroasă, în care nu am reușit să învăț lecția acordării de libertate. Și a fugit sufocat. Și m-a durut de simțeam că mi se rupe ceva în mine la propriu.

Apoi a fost… altceva. Cu totul opus. Ca și cum ceva se schimbase în mine la 180 de grade. Îmi spunea că lângă mine se simte atât de liber cum nu și-a imaginat vreodată că poate fi alături de cineva. Și atunci am conștientizat că experiența anterioară, de fapt, fusese atât de dureroasă încât chiar făcuse în mine acest shift la 180 de grade. Adică am învățat lecția abia după ce a durut cumplit. Ca în facultate. Pici în mod neașteptat examenul și înveți în vară, cu durerea pierderii și speranța trecerii 🙂 .

Fiecare bărbat din viața mea m-a învățat ceva. Ehe, lecții au fost muuuulte. Le-am povestit acum doar pe cele mai importante și transformatoare. Și scriind mă tot întreb care este lecția de acum. Hmmm… uneori am impresia că este puțin din fiecare lecție. Ca o recapitulare. Sau un extemporal la viață. Sau la iubire. Alteori am impresia că nu este nici o lecție. Și atunci doar mă las să trăiesc, să simt, să fiu. E ca pauzele dintre orele de școală. Și dacă este așa… mă întreb când o să vină vacanța? 🙂 Ce-o să fie și cum o să fie atunci?

Fiecare bărbat din viața mea m-a învățat ceva. Despre mine. Și simt să-i mulțumesc fiecăruia. Evident, nu voi da nume. Cine știe, se recunoaște 🙂 . Doar atât vreau: să știe că mulțumirea mea este simplă, autentică și plină de recunoștință. Cu detașare și cu iubire. Cu iubirea care nu a fost să fie. Pentru noi. Dar acum este. Într-un alt fel. Și este pentru că mă iubesc eu pe mine. Și iubesc fiecare parte din mine, din viața mea, din experiențele mele.

Fiecare bărbat din viața mea m-a învățat ceva. Și fiecare este o parte din mine. Din cine sunt eu astăzi. Fără acele experiențe aș fi fost altcineva. Nu știu dacă ar fi fost mai bine sau mai rău. Dar simt că așa a fost să fie… pentru că cineva, acolo sus, mă iubește.

„Îmi pare rău. Te rog să mă ierți. Mulțumesc. Te iubesc.” – pentru fiecare bărbat din viața mea. Fie că mă mai ții minte, fie că nu. Fie că îți pasă, fie că nu. Fie că a fost scurt sau lung, frumos sau urât, greu, dureros sau palpitant, pasional, indecis, nesigur, dificil, complicat sau usor, sinuos, lin… drumul nostru pentru un timp împreună. „Ești parte din mine și îți sunt recunoscătoare” <3 .