Uneori viața ne-o dă peste ochi de nu ne vedem! Și pare că apar, așa, tam-nesam, evenimente care n-au nici o legătură cu noi și rămânem perplecși! Blocați în negare și furie. Vedem totul negru… și pe deasupra mai vine și tot tăvălugul acela… în care ne amintim de toate eșecurile, de toate relele, de toate momentele dureroase, de cum n-am fost în stare să ceva sau altceva… și începem să ne spunem tot felul de lucruri negative despre noi înșine…
Știi care este frumusețea în toate acestea? Că astfel de momente sunt cel mai bun lucru care ni se poate întâmpla! O să te mire probabil asta, dar hai să îți spun de ce văd eu așa situația.
Viața asta nu poate fi așa, ca o linie continuă. Este, mai degrabă, un fel de montaigne rousse. Mai rapid sau mai lent. Dar cu siguranță, indiferent cine ești, există suișuri și coborâșuri. Up and down, up and down, up and down. Nimic nu ține la infinit. Nici suișul și nici coborâșul. Nici momentele în care ești sus, nici cele în care ești jos. Însă, până când nu ajungi jos, nu ai cum să urci.
Așa că atunci când viața ne-o dă peste ochi și ajungem jos, jos de tot chiar, e cel mai bun moment să ne bucurăm. Pentru că sigur, mai devreme sau mai târziu, va urma inevitabil și suișul. Și doar de noi înșine depinde când vine momentul suișului.
Și mai cred ceva. Trăit de mine însămi. Și de multi alții, de la care am aflat povești frumoase de viață. Cred că în viața fiecăruia vine momentul acela în care cobori cel mai jos posibil. Momentul în care simți că parcă ai vrea să renunți. La tot și la toate. În care EGO-ul și suferința coincid. Și te dărâmă. Și te doare al naibii de tare!
Apoi, dupa ce zaci în mocirla ta de durere, apatic și indiferent, mut și surd la tot ce îți spun ceilalți (oameni dragi, cărora le pasă și au grijă de sufletul tău), începi și te zbați între deprimare și furie înăbușită sau răbufnită! Și știi ce? Și asta este tot firesc. Ăsta este tiparul. Dar și de aceste momente trebuie să te bucuri. Pentru că, de fapt, sunt momentele în care începi ușor-ușor să urci din nou.
Bucură-te când apare furia. Furia de după durere. Pentru că atunci, chiar dacă faci și gesturi aiurea, tu începi să urci. Furia are o putere incredibilă de dinamizare. Ea duce către acțiune. Doar că acțiunile s-ar putea să te rănească. Sau să-i rănească pe ceilalți. Acum depinde și pe cine ai alături. Și dacă îți poate fi cu adevărat alături. Fără a filtra prin EGO-ul lui sau ei. Lăsându-te să îți exprimi furia și înțelegând că nu este ceva personal. Nu are de-a face decât cu tine însuți și atât. E propria ta răscoală în tine. Cu tine. Cu viața. Cu neputința. Cu mizeria și mocirla pe care începi să o vezi. Și nu îți place. Și furia te face să vrei să ieși din ea.
Deci, bucură-te. Ești pe drumul bun. Deși vezi totul negru încă. Dar vezi acest negru știind că există și alb. În deprimare, adică prima fază, nu vezi decât negrul și acest negru te compleșește. În furie, este exact momentul în care conștientizezi că esti îngropat în negru, dar văzând că există și albul. Și cu cât furia este mai mare, cu atât albul este mai strălucitor și mai real. Și furia este neputința ta exprimată. De a trece din negru în alb.
Până când se face click-ul. Și atunci depinde de fiecare în parte. De cât efort este dispus să facă. De ce motive și motivații are în viață. Adică, te poți gândi la copii, la partener, la părinți, la prieteni… la tot felul de oameni și lucruri dragi care îți devin resurse ca tu să te îndrepți din nou către alb. Și să începi să urci.
Sau, mai există varianta în care în loc de motive și motivații… să te refugiezi în scuze : (. Și să continui să rămâi down. Jos. În negru. Și asta nu contrazice teoria mea cu viața ca un Montaigne rousse. Dimpotrivă, întărește teoria. Adică înseamnă că, de fapt, nu ai ajuns suficient de jos ca să poți urca din nou. Înseamnă că aces “jos” l-ai mai exprimentat și acum este nevoie de un “și mai jos” ca să poți urca. Așa că… mai stai acolo. În mocirla ta de durere. Încă nu este momentul. Înca nu te-a durut destul ca să te facă cu adevărat furios încât să te determine să scoți din tine negrul. Pe fundal alb.
Și îți ziceam că am experimentat și eu asta. De zeci de ori până acum. Și am avut și acele momente de down rău de tot. Chiar de trei ori în viața mea.
Primul astfel de moment a fost cam acum vreo 15 ani și m-a dus chiar către gânduri suicidare. Evident, aceste gânduri erau exact manifestarea lui “nu sunt în stare de nimic, i-am dezamăgit pe toți, viața mea e compromisă” și multe altele. Și totuși, după durere și după furie… am reușit să urc din nou. Și a fost momentul în care am luat una dintre cele mai grele, dar bune decizii din viața mea. Am lăsat în spate totul și am reînceput o viață nouă. La propriu. Am lăsat în spate o carieră, un oraș, o relație (certificată legal 🙁 ). Inclusiv familia. Și totul a fost nou. Și a început un suiș fabulous!
Al doilea moment a fost și mai crunt. Pentru că nu mai era vorba doar despre mine. Eram responsabilă, în decizia mea și de Mara. Doar că dupa cel mai lung moment de down din viața mea… nu am mai acceptat. Zic “cel mai lung moment de down” pentru că devenisem altcineva. Cu care nu mă identificam. Pentru că nu o făcusem pentru mine, ci pentru relație. Și o făcusem din lașitate. Din dependență. Din ne-iubire de mine însămi. Iar furia a scos din mine acest adevăr pe care toți mi-l spuneau, dar eu încă îl negam pentru că nu ajunsesem suficient de down. Și iar a urmat o decizie care mi-a schimbat iar viața.
Al treilea moment de down a fost ceva mai light. Dar a fost profund ca înțelegere. Ca înțelegerea a cine sunt și a ce vreau. Eu, ca femeie. Atunci furia a fost ca un fel de explozie de vulcan. Foarte rapidă. Și m-a facut să reacționez foarte rapid. Și m-am bucurat că a fost așa pentru că am înțeles atunci că deja începusem să îmi învăț lecțiile vieții. Să nu mai stau și să mă complac în mocirla durerii. A negativismului și a îndoielii. Atunci am început să mă iubesc pemine însămi. Real. Nu cu egoism, ci cu dăruire. Față de mine.
Ehe, și printre timp au mai fost și alte momente de up and down. Profesionale, personale, de toate felurile. Dar am ales să îți vorbesc sincer și deschis despre cele mai dureroase și care chiar au avut impact major în viața mea.
Ca și în viața ta și, de fapt, în viața oricăruia dintre noi, este esential să acceptăm această realitate: viața este un montaigne rousee. Și cu cât acceptăm mai rapid, cu atât vine momentul de up mai rapid.
Și mai constat ceva: ușor-ușor, cu fiecare experiență de down, deja încep să le intuiesc. Și oarecum să le previn. Ieșind din EGO și trăind în Iubire. În Dumnezeu. În convingerea că nu viața ne-o dă peste ochi, ci noi ne-o dăm. Și o facem pentru că știm, la nivel conștient sau subconștient, că Dumnezeu ne iubește. Chiar dacă uneori o negăm conștient. Culmea este că ne-o dăm peste ochi tocmai pentru că o negăm. Adică ne atragem negativul ca să suferim și să ne apropiem din nou de Dumnezeu. Iar atunci când înțelegem asta cu adevărat, începem să trăim în Iubire.
