Totul, dar absolut totul în viața noastră este despre cât de mult ne iubim pe noi înșine. Este temelia. Este baza. Este chintesența a tot ce trăim.
Când nu te iubești pe tine însuți… eziți, te îndoiești, te întrebi, întrebi pe ceilalți, vrei de la ei răspunsuri sau confirmări sau validări, analizezi, te gândești, te răzgândești (și iar te îndoiești), vrei, nu vrei, vrei altceva, nu-ți place, nu e perfect, eziți din nou, ești nesigur, n-ai încredere, azi nu e bine, ieri n-a fost bine, mâine poate că o să fie, poate că asta sau ailaltă, poate că nu, mai bine lasă… ehe… și tot așa… și viața trece-n întrebări și gânduri si tu tot stai în ne-starea ta.
Știi cât de cunoscute îmi sunt si mie toate astea? De multe ori, oamenii îmi spun că mă văd cu totul altfel. Și culmea este că au dreptate. Doar că ei habar nu au cum mi-a fost până când să fiu așa. Și uite de-aia îmi place să tot scriu despre asta. Că am trecut pe-acolo. Nu scriu din cărți sau (doar) din experiențele altora. O scriu pe pielea mea.
Nu m-am iubit pe mine vreo 30 și ceva de ani. Am iubit, însă, imaginea pe care o proiectam, așa, ca pe o holograma, din tot ce auzeam despre mine. Bune și rele. Dar ale lor, nicidecum ale mele.
Nu m-am iubit pe mine. Și le făceam pe toate. Alea scrise in doilea paragraf. Și ieri râdeam, mâine mă îndoiam de râsul meu. Mâine îmi plăcea, dar ce folos că existase-un ieri de care îmi tot aduceam aminte…? Ieri eram bună, mâine nu mai eram.
Și uite așa tot pendulam, de fapt, între ieri și mâine. Și niciodată azi. Azi-ul la mine nici nu exista.
Nu știam ce îmi place azi. Pentru că mă raportam la ce-mi plăcuse ieri și mă întrebam dacă este ok să îmi placă și mâine. Sau dacă place și altora.
Nu știam cine sunt azi. Pentru că luam ca reper ce auzisem ieri și ce (credeam că) o să mi se spună mâine.
Știți care este una dintre întrebările cele mai frecvente ale oamenilor care nu se iubesc și nu au încredere în ei înșiși? „Dar dacă mi se pare mie, doar mie, că este așa și pe dincolo? Sau că sunt așa și pe dincolo?” – evident, cu accentul bine pus pe „mi se pare mie”!
Și după ce am început să mă iubesc, am început și să mă aud. Să mă ascult. Să mă corectez la fiecare „mi se pare”. La fiecare semn de întrebare. La fiecare ezitare.
Știi ce am învățat prima dată ca să mă pot iubi pe mine? Am învățat CURAJUL. Curajul de a-mi asuma. „Și dacă mi se pare mie, ce? Este viața mea. Este realitatea mea. Este ceea ce simt și gândesc eu. Și dacă ceilalți văd altfel, este realitatea lor. Viața lor. Și nimeni pe lumea asta nu are dreptul să mă judece. Și dacă cineva o să își asume acest drept, nu e treaba mea. Este doar un abuz. De care nu vreau să mă (mai) las atinsă. Punct.”
Da, nu asumarea o înveți. Înveți mai întâi curajul. Înveți să riști. Pentru că oamenii care nu se iubesc pe ei înșiși și nu au încredere în ei înșiși, se îndoiesc de tot și de toate, dar mai ales de ei. Și ca să își dea un minim sentiment de siguranță, caută să controleze tot. Adică nu riscă. Nu-și permit să riște. Cum să riște??? Să zică ceilalți că nu sunt buni??? Să dezamăgească??? Să fie penibili??? Să greșească??? Nu. Nu. Nu. Nici gând. Totul la control. Back-up peste back-up. Analize peste analize. Întrebări peste întrebări. Gânduri peste gânduri. Cenzuri peste cenzuri. Totul la control. Și viața trece…
Dacă nu te iubești pe tine însuți, riscă. Da, riscă la greu! Riscă oricât de mult. Dă-ți voie să greșești. Să fii penibil. Să fii judecat. Oricum ești. Cu sau fără voia ta. Pentru că și tu o faci. Și Universul îți răspunde înzecit. Judeci – ești judecat. Te îndoiești – primești lipsă de credibilitate. Eziți – nu se întâmplă nimic. Pentru că ezitând, nu acționezi. Și nu acționezi pentru că vrei să ai toate informațiile, toate detaliile, să știi tot că să fii pregatit pentru tot.
Ei, na, uite că nu ai cum. Oprește-te din toate astea și acționează. Riscă. Evident, nu legat la ochi. Nu vorbesc aici de lipsă de logică sau despre a nu gândi. Vorbesc aici de oameni normali și cu rațiune. Știi reclama aia? Just do it. Sau ailaltă? Keep walking. Asta ai de făcut. Cu rațiune. Asumat.
Când riști asumat, nu te mai întrebi. Nu mai cauți răspunsuri sau confirmări sau validări la ceilalți. Dacă îți iese, bine. Celebrezi. Te bucuri. Scrii rețeta și o replici iar. Dacă nu-ți iese, mai încerci. Fără culpabilizări sau alte judecăți aiurea. Doar ți-ai asumat! Știai că e posibil să nu-ți iasă. Încearcă altfel. Altceva.
Probabil nu-ți mai amintești, dar cândva ai învățat să mergi în picioare. Crezi că ți-a ieșit din prima? De fiecare dată? Bullshit. Evident că nu. Ai dat de câteva ori cu fundul de pamânt. Și te-a durut. Dar te-ai ridicat. Și tot așa până când ai mers. Și-ai alergat. Și-ai pedalat. Și-ai șofat. Și-ai zburat.
Și-așa cu toate. Primul sărut – ce, de-atunci n-ai mai sărutat? Primul sex – deplorabil, poate – și ce, de-atunci n-ai mai încercat? Primul job – îl mai ai și-acuma? Primul alăptat – ohhh, dureros – dar ai continuat. Primul pampers – pus pe dos?
Vezi, asta zic. Nu e ceva nou pentru tine. Nu ți-au iesit din prima, dar nici nu te-ai lăsat. De ce să te lași acum? La asta cu încrederea și cu iubirea de sine? Crede-mă: o să-ți iasă. Așa cum ți-a ieșit primul pas. Când habar nu aveai ce este frica. Adică pur și simplu tu acționai.
Riscă. Știi de ce „mă tot risc” să ți-o repet? Pentru că doar acum, „în papucii de azi”, ți se pare un risc. În realitate, tu, de fapt, nu vei risca nimic. Doar îți vei da șansa la o nouă viață. Aia reală. Adevărată. În care dacă ești penibil sau greșești, oamenii care te iubesc îți vor rămâne aproape. Restul, ăia mulți, care-și permit abuzul să te judece, nu contează. Nu pentru ei trăiești. Nu de ei o să-ți amintești în ultima clipă din viață. Ci de cei care te iubesc. Chiar și când tu (azi) nu te iubești pe tine.
Riscă să te iubești. Începând de azi.
Da este adevarat ,de multe ori in viata nu realizam ca trebuie sa iti hranesti sufletul,chiar trupul…..si timpul trece…trece planga tine si te vezi ne implinina pentru ca ai stiut sa iubesti,sa daruiesti celor de langa tine ,tot ce ai avut mai de pret…..DRAGOSTEA !!!!!!!!!Dar tu ai primit ramasite din pacate !!!!!!!!!!!!!
Mihaela, draga mea, dăruiește-ți ție însăți mai întâi. Și dăruiește-ți pe bune. Iubire, zâmbet, bucurie, chiar și lacrimi. Dar dăruiește-ți din tine, nu prin alții. Găsește-ți propriul rezervor de „Bine”, independent de ceilalți. Pentru că atunci când aștepți de la ceilalți, când le delegi lor puterea de a-ți dărui iubire sau orice altceva, esâști, de fapt, dependent de ei. Cântă, dansează, pictează, scrie, fă orice îți face ție bine. Tu singură. Atunci și numai atunci ești cu adevărat liberă și atunci și numai atunci vei începe să și primești cu adevărat și de la ceilalți 🙂
A astepta un raspuns inseamna a darui conditionat sau interesat sau ca sa primesti un anumit raspuns, care iti face tie placere. A darui neconditionat iubire,de exemplu, te face pe tine sa traiesti sentimentul iubirii si, indiferent de raspuns, sa fii in iubire.
Frumosul articol este invitatia Loredanei la introspectie si curaj, nu la egoism. Nu putem nici darui ce n-avem si nici primi ce nu-i al nostru. Imi place sa cred ca cei din jurul meu s-au nascut ca sa am eu cui sa-i daruiesc si nu ca sa am eu de unde sa iau!
Sa ne traim vietile frumos!
Foarte frumos ce spui, teoretic stim ca asa este. Dar in viata reala, cand te trezesti intr-o zi singur fara prietenii care credeai ca iti sunt prieteni, cand rămâi fara un job, cand părinții iti sunt bolnavi, cand nu-ti poti plati ratele, si multe altele probleme care nu se mai termina…Cum poti sa te mai iubesti, si sa iesi din starea asta urata in care intrii fara voia ta si cand practic nu vezi nicio scăpare?Iar toate astea te fac sa iti pierzi increderea in tine, esti dezamăgit…chiar daca odata erai o persoana optimistă, si ii făceai pe ceilalți sa zambeasca doar prin simpla aparitie…chiar daca esti constient ca nu trebuie sa cedezi si sa lupti..Cum sa lupti?Ce sa faci ?Da, in fiecare zi iti propui, hai ca de azi o sa fie bine…Si te incarci pozitiv..stare care te tine cam o ora pana vezi în jurul tau problemele..Atunci iti mai arde sa fi zen?Te mai poti iubi?Cum?Din carti da, stim cu totii…Sa gandim pozitiv..Si tot felul de genul…Dar practic nu e acelasi lucru…e al naibii de greu..daca esti înconjurat de probleme, nu te ajuta cu nimic doar starea sufletească pe care ti-o impui..Cu totii ne dorim să depasim anumite situații dificile..Si încet..da’ sigur..iti pierzi increderea in tine însuți..începi să te simti dezamăgit, poate chiar sa te urasti, sa nu mai ai nicio plăcere pt nimic….Insa cu toate astea in suflet iti doresti sa te ridici..dar cum?Cum sa faci, mai exact sa începi să te iubesti ?As vrea un exemplu real..care sa te faca sa iesi la liman,macar ca persoana..sa revii la viata..teoria nu cred că ajuta..sincer..
E nevoie de altceva..de un impuls..de ceva care sa te faca sa reincepi sa iti placa de tine…dar ce si cum?Care e primul pas….
Draga mea, cu totii ne lovim de de-toate in viata. Unii cu mai multe deodata, altii cu mai putine. Stii ce am invatat eu din viata? Ca Dumnezeu ne iubeste si nu ne da mai mult decat putem duce. Daca ai primit toate acestea, le-ai primit pentru ca le poti duce. Nu suferind, ci biruindu-le. Fiindu-ti bine, chiar cu toate acestea.
Si mai este ceva. Scopul spiritual al fiecarei fiinte umane este acela de a invata sa se iubeasca pe ea insasi si sa-i iubeasca pe ceilalati. De asta tot venim iar si iar pe Pamant. Ca sa ne invatam aceasta lectie frumoasa. Dar si dureroasa, uneori. Si daca ai primit ceea ce spui ca ai primit este pentru ca asta ai de invatat. Sa te ridici iar si iar. Orice ti-ar fi dat. Stiu ca suna “din carti” sau ca teorie. Dar adevarul este ca POTI. POTI, draga mea.
Incepe acceptand ca nu este vina ta. Ca POTI. Ca Dumnezeu te iubeste si are grija de tine. SI ti-a dat toate acestea tocmai pentru ca sa tu sa cresti, facandu-le fata.
Impulsul de care vorbesti il ai. Este la tine. Ai nevoie doar sa ti-l descoperi. Nu-l vezi acum pentru ca te simti lovita. Pentru ca, pe buna dreptate, iti este greu. Dar, chiar daca nu-l vezi, el exista.
Primul pas este sa delegi. Sa delegi toate grijile si toate intrebarile tale la El. La Dumnezeu. Si sa-i ceri ajutorul. Intr-un fel sau altul, deja ai facut-o prin faptul ca ai avut curajul sa scrii. Aici. Te admir pentru curajul tau si iti sunt recunoscatoare.
Uite un exercitiu simplu: scrie tot ce iti place la tine. Este imposibil sa nu iti placa ceva, oricat de mic. Ca iti pasa, de exemplu. Ca ai un suflet bun si deschis. Si daca sunt prea putine cele care iti plac acum la tine, scrie ceea ce iti placea altadata. Eu mi-am facut acum ceva timp o astfel de lista si am lasat-o deschisa. Si tot completam pe ea. Si adormeam si ma trezeam uitandu-ma pe lista aceea. Inca mai fac asta uneori, cand ma mai apuca vreo indoiala. Fa-o si tu. Ai sa vezi ca o sa iti fie mai bine. Peste un timp, nu asa dintr-o data.
Si nu ca le stiu eu pe toate, dar mai citeste din articolele mele. Multe vorbesc despre ce sa faci. In exercitii concrete, simple. Ai nevoie doar de un efort de vointa sa le faci. POTI <3
hopa, vad ca autoarea il aduce brusc pe D-zeu in discurs, desi, nota bene, in toata scriitura de mai sus acesta lipseste cu desavarsire!..mai sa fie, imi spun, intrebandu-ma ce si cum,…o fi o treaba facuta de mantuia, iar acum, vazand frumosul si sincerul gand cu rol de intrebare directa al Irinei, sa se fi nascut si ideea de a reveni la lucruri abstracte, sau este pur si simplu o scapare intentionata din discurs a divinitatii?? in fine, seara lina si senina va doresc, treaba asta cu “increderea de sine, in sine” oricum nu-i deloc simpla!..
Buna, Cristian si multumesc pentru comentariu. Uite, daca ai timp si dispozitie sau interes, te invit sa citesti si alte articole de pe blog si ai sa vezi cat de frecvent vorbesc despre Divinitate si despre Dumnezeu. Eu cred profund si autentic in Dumnezeu. Nu fac referire in absolut fiecare articol la Dumnezeu. Dar, asa cum iti spuneam, daca vei citi, te vei convinge. Uite, ce imi vine acum in minte este articolul “Întotdeauna primești exact cât poți duce. Pentru că Dumnezeu te iubește.” pe care il gasesti aici: https://loredanavladareanu.wordpress.com/2015/09/05/intotdeauna-primesti-exact-cat-poti-duce-pentru-ca-dumnezeu-te-iubeste/.
Si chiar m-ai facut sa dau o cautare. Pe care te invit sa o dai si tu. Pe blog, doar pune la search cuvantul Dumnezeu si ti se vor deschide toate articolele in care fac referire la divinitate 🙂
Esti un om foarte frumos!
Foarte frumos ce spui, teoretic stim ca asa este. Dar in viata reala, cand te trezesti intr-o zi singur fara prietenii care credeai ca iti sunt prieteni, cand rămâi fara un job, cand părinții iti sunt bolnavi, cand nu-ti poti plati ratele, si multe altele probleme care nu se mai termina…Cum poti sa te mai iubesti, si sa iesi din starea asta urata in care intrii fara voia ta si cand practic nu vezi nicio scăpare?Iar toate astea te fac sa iti pierzi increderea in tine, esti dezamăgit…chiar daca odata erai o persoana optimistă, si ii făceai pe ceilalți sa zambeasca doar prin simpla aparitie…chiar daca esti constient ca nu trebuie sa cedezi si sa lupti..Cum sa lupti?Ce sa faci ?Da, in fiecare zi iti propui, hai ca de azi o sa fie bine…Si te incarci pozitiv..stare care te tine cam o ora pana vezi în jurul tau probleme..Atunci iti mai arde sa fi zen?Te mai poti iubi?Cum?Din carti da, stim cu totii…Sa gandim pozitiv..Si tot felul de genul…Dar practic nu e acelasi lucru…e al naibii de greu..daca esti înconjurat de probleme, nu te ajuta cu nimic doar starea sufletească pe care ti-o impui..Cu totii ne dorim să depasim anumite situații dificile..Si încet..da’ sigur..iti pierzi increderea in tine însuți..începi să te simti dezamăgit, poate chiar sa te urasti, sa nu mai ai nicio plăcere pt nimic….Insa in suflet iti doresti sa te ridici..dar cum?Cum sa faci, mai exact sa începi să te iubesti ?As vrea un exemplu real..care sa te faca sa iesi la liman,macar ca persoana..sa revii la viata..teoria nu cred că ajuta..sincer..
E nevoie de altceva..de un impuls..de ceva care sa te faca sa reincepi sa iti placa de tine…
Exista undeva in Sfanta Scriptura un indemn :”iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti”.Cum insa sa poti face acest lucru daca pe tine personal nu te iubesti deloc?E foarte simplu.Din pacate insa cei mai multi dintre noi nu ne iubim pe noi fiindca nu am fost educati sa o facem.Principii de genul :”bataia e rupta din rai”, “eu te-am facut eu te omor” ,”faci ca mine ca asa e bine” ,”o sa-ti manance cainii din traista daca nu sunt eu” si alte multe astfel de afirmatii au ca efect stirbirea personalitatii copilului. Cu timpul se instaleaza o lipsa de incredere in propria persoana care la maturitate determina o puternica lipsa de adaptabiitatea la reactiile opiniei publice.Asa se face ca cei mai multi dintre noi ne conditionam actiunile in functie de reactiile celor din jur, chiar daca asta implica riscul de a ne innabusi propriile dorinte si sentimente.Daca totusi la maturitate ne facem o analiza corecta a propriei personalitati depinde numai de noi sa imbunatatim relatia cu semenii nostri printr-o simpla schimbare de atitudine.Si inchei tot cu o fraza din Scriptura;”fa-le celorlalti ceea ce ai dori sa iti faca ei tie”
Ce-mi place articolul tau, vreau sa il repostez la mine! In continuare la articolul meu inspirational cu iubirea de sine:
https://tinapetrareanu.wordpress.com/2015/11/09/cum-ma-iubesc-eu-pe-mine/
Multumesc, Tina si iti sunt recunoscatoare <3
Reblogged this on Blogul tau de psihoterapie and commented:
O alta viziune despre iubirea de sine
Superb articol! Frumoase comentarii, draga Loredana. E o placere sa te citesc 🙂 Rezonez cu ce scrii tu! 🙂 Optimismult se invata! La fel si fericirea! La fel si dragostea de sine! Eu inca sunt un invatacel la cei 35 de ani ai mei 🙂
A republicat asta pe Liliana Constantinescu.
Scrii excelent.M-am regasit in multe .Iti multumesc frumos .Ma bucur ca existi.Tine-o tot asa .Felicitari .