Se tot vorbește zilele acestea de schimbare. Și astăzi am văzut o postare cu care rezonez puternic pentru că aceasta este realitatea: pentru ca ceva să se schimbe în exterior, este nevoie ca mai întâi să se schimbe în interior.
Eu cred în schimbare. O văd în mine și o văd în jurul meu. O văd și mă minunez și onorez de fiecare dată, cu recunoștință că pot trăi asta, oamenii care au capabilitatea și dorința de a face să le fie mai bine în viețile lor.
“Schimbare” este un cuvânt care, în esență, sperie. Blochează. Pentru că înseamnă “altfel”. Un “altfel” despre care nu știi nimic. Adică “necunoscut”. Un “necunoscut” care cere curaj.
Adevărul este, însă, că personalitatea nu se schimbă. Nu poți fi astăzi un tip coleric pentru ca mâine să devii flegmatic sau melancolic. Nu poți fi astăzi un “dominator” și mâine să devii un “sociabil”.
Ce se poate schimba, însă, este comportamentul. Iar o schimbare a comportamentului care este iar și iar repetată, devine obicei. Iar obiceiul acesta începe să facă parte din personalitate.
Personalitatea este asemeni scheletului. Comportamentul este tot ceea ce vine peste schelet. Iar trupul nostru se schimbă: avem variații de greutate, musculatura astăzi mai flască, peste doua luni de fitness este mai fermă, iarna avem pielea albă, vara bronzată. Și tot așa.
Personalitatea, asemeni scheletului, se schimbă doar în caz de traume. Fracturi.
Spre exemplu, o persoană care, ca și personalitate, preferă riscul, poate avea un comportament riscant atunci când conduce. Adică forțează un galben, mai calcă linia continuă, merge cu viteză etc. Dar, este posibil ca atunci când devine părinte și este cu copilul în mașină să fie ceva mai prudent. Adică își schimbă comportamentul când conduce cu copilul în mașină. Însă personalitatea rămâne și de exemplu, continuă să facă bungee jumping sau să conducă cu viteză când nu are copilul în mașină.
Schimbarea începe cu conștientizarea. Conștientizarea comportamentului care nu mai aduce bine. Apoi conștientizarea nevoii de schimbare. Adică omul înțelege și vrea să-i fie mai bine. Iar ca să-i fie mai bine, este nevoie să facă altfel. Să se comporte altfel.
Și nu devine peste noapte altfel. Doar începe să se comporte în anumite situații altfel. Și dacă există constanță în acest altfel, abia atunci vorbim despre schimbare.
Nimeni nu ne poate vedea personalitatea în esență și complet. Nici noi nu ne-o putem vedea așa. Însă personalitatea ne-o exprimăm prin comportament. Prin ceea ce facem și spunem. Și atunci când ceilalți percep că facem și spunem altfel, percep și schimbarea.
Ceea ce se întâmplă zilele acestea înseamnă începutul schimbării. Oamenii se comportă altfel. Oamenii spun altfel. O mare parte dintre ei. Ceilalți încă nu au curajul. Sau capabilitatea. Și rămân acolo unde sunt. Rămân la fel. Refuză schimbarea. Și o blamează, chiar. Pentru că își conștientizează propria incapacitate și nu le place.
Însă, fară constanță în timp, schimbarea nu este posibilă. Dacă lucrurile se opresc aici, nu este schimbare. Și ai nevoie de multă, foarte multă motivare ca să fii constant în schimbare. Motivare profundă. Nu intelectuală, ci emoțională. O motivare emoțională conștientizată. Adică trecută și prin minte, prin logică.
Schimbarea pe care o vedem de o săptămână încoace nu a pornit din minte. A pornit din suflet. Din emoție. Emoția a ceea ce am trăit. Chiar dacă ne-a impactat personal sau nu, am rezonat. Noi, cu toții. Noi, cei capabili de schimbare.
Când dispare emoția, dispare și constanța în schimbare. Emoția, însă, poate fi întreținută și de minte. De ceea ce gândim. De asta mă bucur că încă apar știri, articole despre ceea ce s-a întâmplat. Mintea noastră trebuie să rămână acolo. Și să întrețină emoția. Și să continuăm schimbarea.
