Nu știu să schimb o priză și încă îmi tremură ușor degetele atunci când ridic siguranța căzută.
Nu știu cum arată o bujie și încă mă minunez când văd complicățenia aceea de piese de pe o placă video, audio sau mai-știu-eu-de-care.
Nu știu să gătesc melci și încă mai am multe gusturi de experimentat.
Nu știu când a fost inventat primul telescop și încă mai visez privind la milioanele de stele.
Nu știu uneori unde îmi este rochia albă și încă se mai întâmplă, cam o dată pe an, să sortez greșit rufele de spălat.
Nu știu dacă mâine imaginea din oglindă mă va face să zâmbesc și încă îmi doresc să văd zâmbetul tău… că sigur o să zâmbesc și eu.
Da, nu știu multe. Și sunt multe alea de care știu eu, că încă nu m-am gândit la toate :).
Da, nu sunt perfectă și nici nu vreau să fiu. Vreau să fiu eu.
Și știu că am tot scris de zeci, poate chiar sute de ori că sunt puternică. Și am și vorbit despre asta la sute de oameni. Și nu mă contrazic nici acum.
Pentru că puterea mea nu stă nici în priză, nici în bujie, nici în melci, nici în telescoape, nici în ordinea mea dezordonată, nici în imaginea din oglindă.
Puterea mea stă în zâmbetul acela. Pe care tu îl știi. Că i-ai fost muză sau sursă de sute de ori.
Zâmbetul acela din loc de bună-dimineața. Sau de dinainte de te iubesc. Sau de după te iubesc.
Zâmbetul acela de la finalul raportului. Făcut în timp ce eu eram cu gândurile mele. Ancorate undeva, sus, de gândurile tale.
Zâmbetul acela care vine firesc când facem un puzzle-ul împreună. Sau când văd degetele tale prea mari pentru codițele împletite, dar totuși pricepute.
Zâmbetul acela pe care-l văd și ele. Că doar îmi cunosc sufletul. Sunt prietenele mele de-o viață. Și văd nu doar zâmbetul, ci știu și ce este în spatele lui.
Zâmbetul acela când văd că mi-a ieșit. Tema pentru acasă cu operații multiple. Cozonacul. Power-point-ul pentru curs. Machiajul perfect. Mâncarea ta preferată, ne-mai-făcută până acum.
Asta este puterea mea. Zâmbetul acela. Doar al meu. Pentru că e unic. Pentru că unică sunt și eu. Pentru mine. Și cea mai importantă. Și vouă vă sunt. Unuia sursă, altuia resursă. Și dacă nu mi-aș fi mie cea mai importantă, nu v-aș fi nici vouă. Sursă sau resursă.
Am mimat de mii de ori zâmbetul acela. Încercând să pretind că nu mi-e teamă să ridic siguranța căzută sau că mi-ar plăcea să gătesc melci. Cel mai tare a durut când am încercat să mimez zâmbetul acela în oglindă.
Oglinda aia nu minte, orice i-aș face. O păstrez. Că nu îmi mai este teamă. Nu mai vreau și nu mai pot să mimez.
Nu știu multe. Nu sunt perfectă. Dar sunt eu. Și ți-o spun cu zâmbetul acela…
Zâmbetul acela din loc de „Te iubesc!”.
