Da, uite așa: în seara asta pur și simplu nu am chef.
Stați, nu vă grăbiți să credeți că este vorba despre sex. Nu despre asta este vorba.
În seara asta nu am chef. Nu mai am chef “să fac frumos” și nici să fac “ca să dau bine”. Uite, în seara asta nu îmi arde de așa ceva. Vreau doar să îmi dau voie să fiu eu. Fără vreo mască.
Știi ce? M-am săturat, pe bune de acest „job”! N-am chef să fac doar ca să plac. Vreau ca măcar în seara asta să fac pentru că-mi place. Mie. Nu mai vând nici un zâmbet ca să te simți tu bine. Și nici măcar din cap, automat, să dau nu mai am chef. Că nu o simt și gata.
Și uite, da, chiar am tupeul să-mi iau vacanță. Vacanța EU. Da, chiar așa se va numi vacanța asta. Vacanța în care îmi permit să fac, să simt, să zic, să fiu atât: EU.
Să văd cum e să râd… doar dacă ești chiar haios. Sau să vorbesc… doar dacă am ceva de zis, nu doar de umplut aer. Sau să nu mai adun haine împrăștiate-aiurea. Și nici să mai ascult nu-știu-ce program plictisitor. Și nici să-mi pese că iar te-ai supărat că nu ma undui ca o divă.
E vreo problemă că îmi iau vacanță? Sau ai ceva de comentat? Știi ce? Nu ai decât. Deja am cam plecat. Eu nu mai “fac frumos”. S-a terminat.
Și dacă o să-mi placă, s-ar putea să îmi iau vacanța asta… cam cât mi-a mai rămas din viață. Și s-ar mai putea ceva. Vacanța “EU” să fie noul „job” al meu. Că nici pe la birou parcă nu îmi mai vine să fac așa, frumos, cu tact și cu răbdare.
Și nici pe stradă parcă nu prea mai am chef. Cu tocurile cui și coloana dreaptă. În seara asta am să ies în șlapi, bocanci sau ce îmi vine. Că tot eu sunt și când “nu dau frumos”. Gata cu masca! Găsesc eu ce să pun în loc.
Da, am găsit! În seara asta știu ce vreau să fac! Ba nu. Din seara știu ce vreau să fac: o să ascult. Pe cea mai importantă ființă pentru mine: EU!
Cu niste mii de ani in urma, cugeta un cetatean la umbra unor maslini si uite-asa, intr-un moment de inspiratie, rosti o cugetare strecurata discret prin sertarele cu eticheta „a se lua aminte” pana in zilele noastre : adevarul e ca o faclie, trecem clipind pe langa el si ne e teama sa nu ne aprindem. In dimineata asta am avut chef. Reciteam o postare despre care, daca as fi mama omida, as predictiona ca va starni „vii reactii de admiratie”. Majoritatea false si ipocrite. Nefiind mama omida, e posibil sa gresesc. Dar cu certitudine pot fi eu insumi. Fara masca. Sentimentul meu e ca aceasta postare „trage tare” sa fie cea mai reusita postare de pe acest blog. Poarta in ea premisele a ceea ce in lumea de azi, face parte din categoria speciilor de traire pe cale de disparitie. Autenticitate. Din mijlocul unei „vacante” proprii de la care nu fac rabat decat atunci cand intreaga lume din jur ma pune cu spatele la zid, spun simplu de ce premise. Vacanta pomenita in postare e o stare pe care eu personal o consider starea fireasca a fiintei. Si asta transcende perimetrul vizibil, gen job afurisit, oras agitat sau enervant, politica meschina si tot asa. Adevarata vacanta e partea aceea invizibila a iceberg-ului. Ajunge profund in fiinta. In suflet. Daca s-ar intampla ca toti sa ne hotaram sa intram in vacanta, ar fi doua categorii de vacante. Doar doua. Vacante mici si vacante mari. Pe masura sufletelor, mici sau mari. Fara a fi nimic altceva decat un om simplu, am sentimente. Sentimentul meu e ca in acest caz, al acestei postari, e vorba de vacanta mare. Nu sunt nici membru al colegiului cardinalilor Romei, deci nu emit edicte. Nici macar pareri. Din starea de simplitate autentica, raman tot in sfera sentimentelor. Sentimentul meu e ca atunci cand o fiinta ajunge sa isi doreasca, sa isi asume vacanta, e pentru ca da, s-a saturat. De zambete copy paste. De unduiri de diva. De burta supta si tocurile cui. Cand suna clopotelul care anunta vacanta, important ( am sentimentul, nu zic ) e sa se intample ceva. Ochii sa fie larg deschisi. Ochii in sensul acela poate pentru unii mult prea sofisticat-poetic, de ferestre ale sufletului. E important atunci cand suna clopotelul ochii fiintei sa vada limpede. Cine sunt fiintele din pricina carora s-au intamplat zambetele copy paste, unduirile de diva, burta supta si tocurile cui. Si cine sunt, daca sunt, fiintele din pricina carora nu s-au intamplat. Pentru ca aceste toate nu exista de la sine, exista pentru ca fiinte vii au asezat o fiinta vie pe tocuri cui, au cautat unduirile de diva, zambetele false si tot asa. Ziceam ca nimic nu exista de la sine si pentru sine. Sentimentul meu e capa si Dumnezeu s-ar fi plictisit de propria unicitate de unul singur. Sentimentul meu e ca in mii de feluri, momente, gesturi, trairi o fiinta se impartaseste pe sine minunata unei alte fiinte. Cum se intampla asta in plina lume a fiintelor marginite? Simplu. Fiinta minunata e minunata tocmai pentru ca in cealalta fiinta, marginita evident si ea, naste noi si noi resurse. De grija, de drag, de entuziasm, de pasiune. De ce nu, de iubire. O postare ca aceasta, daca o citesti si o simti autentic, o citesti si o simti cu pasiune. Minte. Constiinta. Suflet. Trecut. Prezent. Viitor. Imi amintesc ( adica trecut ) niste cuvinte ale cuiva, despre care sentimentul meu e ca nu erau doar cuvinte desi vorbeau despre ceva ce parea Imaginatie. Era vorba acolo despre autenticitate in cea mai pura forma. Despre cum poate fi o fiinta imperfecta minunata. Citind si simtind cu pasiune aceasta postare fac acum ( adica prezent ) un exercitiu de imaginatie. Si iar am sentimentul ca e mai mult decat un exercitiu de imaginatie. Am sentimentul ca o femeie imperfecta si minunata in acelasi timp, care pleaca in vacanta mare a vietii ei, ar fi in starea fireasca a propriei vacante, a propriei fiinte, daca i-ar spune, spre exemplu, barbatului de langa ea, ca e barbatul care o doreste cu pasiune salbatica, ca e barbatul care o da in leagan, ca e barbatul care ii da libertatea si curajul de a fi ea insasi. Femeia. Daca deschid ochii ( adica viitor ) dupa acest mai mult decat un exercitiu de imaginatie si indraznesc sa fiu autentic precum intr-un rand dintr-o alta postare frumoasa de aici, spun simplu : barbatul acela, daca exista, ar fi in starea fireasca a fiintei lui in clipa in care ar exclama Te iubesc cu toata fiinta ! Sau daca ar alege sa isi asume o stare de autenticitate nealterata de absolut nimic, incarcata doar de prezent si prezenta viitorului, ar exclama cu bratele sufletului larg deschise, senin, ca un copil, ca intr-o alta postare minunata de aici : Te iubesc… cat un camp cu flori !
Da, e cu adevarat Bine in vacanta mare !
Frumoasa, pledoaria ta, Raoul :).
Ma intreb doar daca si cati barbati isi doresc, accepta si au puterea de a fi langa o femeie care are curajul de a fi ea insasi intru-totul …? Ca doar despre asta este vorba in “vacanta” despre care vorbesc.
Cati barbati pot sa isi asume asta? Fie ei prieteni, iubiti, sefi sau chiar tati … ai unei femei care isi traieste autentic fiecare clipa?
Nu, nu este vorba despre mine. Recunosc: inca nu am ajuns acolo. Inca mai am nevoie uneori de “burta supta si tocurile cui”, de exemplu. Dar in rest, mi-am inceput “vacanta”. Vacanta din suflet si din minte.
Dar revin la intrebarea mea: exista? Cati? Si, mai ales … exista AUTENTIC acei barbati care au curajul???
Loredana, acei oameni au existat si exista pretutindeni, insa asa cum spunea-i intro alta postare despre “lentile in ceata” ele ar trebuii date la o parte si cautat interiorul celor de linga noi. Raoul spune ca acel barbat ar spune ” te iubesc cu toata fiinta”, insa, acei barbati care nu au curajul sa o spuna sint trecuti cu vederea. Daca este unul putin mai curajos si o spune, de obicei nu este luat in seama, fiindca “lentile in ceata” ne blocheaza sensul adevarat al oamenilor care ne inconjoara. Fii cu adevarat “tu” si cealalta parte se v-a alatura, fiindca “exista” trebuie doar sa-i dai voie sa fie lina tine.
Frumos spus, dar sa stii ca acei oameni si fiinte exista insa noi am avut ochii inchisi de prea multe ori si nu am reusit sa vedem ce ne inconjoara. Multe idei despre aceste fiinte erau undeva in interior insa nu am reusit sa fac legatura intre idei si ceace vedeam cu ochi. Preferam ” burta supta si tocurile cui” pentru ca ascultam pe altii si nu constiinta noastra.
Poate este nevoie sa inteleaga mai multi oameni ca viata lor nu inseamna job si spalat de creier pe la vreo multinationala….ci mult mai mult….
Da, Gabriel, inclusiv despre asta vorbesc. Si iti multumesc de completare.
Cand am plecat, acum ceva timp, de la o mareeee multinationala, le-am spus in fata celor care-mi ziceau ca trebuie sa fim “o familie”: Familie doar la munca, de ce nu si la impartitul profitului ? Le-am mai zis (scuzati-mi limbajul fortat academic) : Va vad, va radiografiez, sunt ca un aparat Roentgen, vad toata spuza si mizeria din voi ! Nu-mi cereti sa fiu ca voi ! Ma pish pe “religia voastra corporatista”, de la cea mai inalta tribuna, eu nu am religia voastra, eu am alta religie… Sunt loial companiei exact intre 9.00 si 17.00 (adica cat ma platiti), in rest, am lumea mea, copilul meu, poezia si muzica mea, rudele si fratii mei, viata mea nu se rezuma la Corporatia voastra ! Dupa 90 au tot inceput sa vina tot felul de trainer-i sa ne invete cum sa speculam (la bursa, in piata, in inimi, sa vindem si sa cumpararm suflete) fara sa producem nimic ! Uitati-va de curiozitate in codul CAEN ! Cate meserii mai recunoasteti ? Veti zice ca asta-i Progresul ! Ma indoiesc… 90% dintre ele sunt speculative. Cine mai produce ceva viabil in tara si in lumea asta ? … De ceva “multe luni” nu mai am serviciu, nu o duc prea grozav, inca suntem sclavii Corporatiei & Co…. am insa o singura satisfactie: de a nu-mi fi vandut sufletul ! Si nu o voi face chiar de o fi sa mor de foame ! Pentru ca nu am chef…