Nu incetez sa ma „minunez” de cat de mult rau ajungem sa ne facem noua insine prin modul in care ne vorbim despre noi! Acea voce interioara care pare ca tace doar in somn … ne saboteaza permanent increderea in sine, auto-aprecierea, stima de sine si … apoi totul incepe sa para altfel …!
Ascultandu-i pe cei din jurul meu, cunoscuti si mai putin cunoscuti, ajung sa cred ca, in copilarie, ni s-a repetat de atat de multe ori „nu”, „nu ai voie sa” si „trebuie sa” incat au devenit parti din noi. Parti puternic inradacinate si extrem de greu de „extirpat”.
Si trebuies sa recunosc ca nici eu nu fac cumva nota discordanta cu ceea ce tocmai sustin. Si stiu cum este. Doar ca, undeva, acest model trebuie anihilat. Iar asta nu inseamna ca astazi copiii nostri sa nu mai auda aceste cuvinte (desi, ar fi ideal sa fie asa!), ci doar ca ele trebuie bine justificate si spuse „alaturi de povestea lor”.
Adica, alaturi de „nu ai voie sa” si „trebuie sa” este musai sa punem si „pentru ca …”. Un „pentru ca” adaptat varstei si gradului de intelegere al copilului, situatiei si contextului. Si nicidecum un „pentru ca asa spun eu!”. Pentru copil, simplul fapt ca primeste si „ratiunea” pentru care nu are voie sa faca ceva anume sau trebuie sa faca ceva anume, este extrem de important! In acel moment „jocul de putere” dispare.
Si nu intamplator vorbesc despre „jocul de putere”. Mai mult sau mai putin constient, tu, adultul, ai tendinta sa cazi in mirajul acestui joc. Si este oarecum firesc. Pentru ca autoritatea de parinte vine „la pachet” si cu acest miraj. Si cand viata nu iti ofera alt mod de a te simti puternic si important, este foarte simplu sa gasesti in relatia cu propriul copil un mijloc de a te simti puternic. Si nici ca se poate o greseala mai mare!
Copilul, chiar daca al tau si chiar daca mai mic si la indemana ta sa-l domini … este, de fapt, tot un OM. Inca mic si inca nepregatit pentru toate. Dar tot un OM. Si, asa cum respecti un alt adult, la fel ar fi normal sa procedezi si cu copilul tau. Pentru ca … el simte. Si stie. Si intreaga lui formare, personalitate va fi influentata de modul in care tu, parintele, mama sau tata, te raportezi la el.
De exemplu, in functie de cum si cata afectiune ii arati, el, copilul, se va simti iubit (mai mult sau mai putin), va invata ce este iubirea, va invata cum si cat isi poate arata iubirea, va invata sa se bucure de iubire (sau nu).
La fel de important este si respectul cu care il tratezi pe copil. Chiar daca este inca un copil. Chiar daca are numai 2 sau 3 sau 5 ani. Este un alt individ. O alta persoana. Cu aceleasi drepturi ca si tine. Iar dreptul de a fi respectat este unul dintre ele. In functie de cat respect ii arati copilului, el va invata se se trateze pe el insusi cu respect, sa se aprecieze corect, sa respecte pe ceilalti etc.
Si revenind la jocul de putere … „Cine-i stapanul aici?” poti exersa cu un caine sau o pisica (desi, cu pisica … nu prea tine!). Niciodata cu copilul. Pentru ca nu esti stapanul copilului tau. Esti doar parintele lui. Doar el este propriul lui stapan, cu forte si drepturi depline. Este adevarat ca pana la un momendat tu decizi pentru copilul tau, dar nu neaparat asta trebuie sa-i si arati. Mult mai sanatos si indicat este sa-i explici de ce ai luat o anumita decizie pentru el, apoi, cand este momentul, sa-l inveti cum sa ia o decizie, cum sa cantareasca lucrurile etc. O astfel de pozitionare denota respect.
Un copil care este tratat cu respect are mult mai multe sanse sa devina un adult care stie sa se auto-aprecieze, sa se stimeze pe sine si isi va dezvolta o incredere in sine sanatoasa.
Incepusem povestind despre cat de mult ma „minunez” zilnic de raul pe care noi insine ni-l producem prin simplul fapt ca lasam vocea interioara sa spuna vrute si nevrute despre noi. Suna atat de familiar aceasta voce! Este atat de puternica si de credibila incat pare de neimaginat sa nu aiba drepate!
Am auzit aceasta voce spunandu-mi atatea „minciuni” despre mine si repetand spusele altora, uneori atat de dureroase, incat am ajuns sa cred tot ce spune! Si numai eu stiu cat de mult am lucrat cu mine sa o constientizez si sa anihilez tot raul pe care mi-l faceam fara ca macar sa stiu!
Fie ca vreau sau nu, aud la oamenii din jurul meu „citate” din vocile interioare ale altora. De genul: „nu pot sa fac cutare”, „este atat de greu sa …”, „am fost o fraiera sa cred ca …”, „X zice/crede ca nu sunt in stare sa …” si multe, multe, multe altele.
Te-ai auzit vreodata spunand ceva similar? Crezi ca iti face vreun bine? Hmmm … toate aceste ganduri devin in mintea ta credinte limitative care te saboteaza si iti submineaza increderea in tine, stima de sine si chiar imaginea de sine. Si incet – incet ajungi sa ai indoieli si asupra lucrurilor pana mai ieri „clare ca buna ziua”!
Ce ai de facut? Pentru inceput … sa devii constient de aceasta voce si de tot ce spune ea. Apoi, cand iti este clar ce spune … sa o supui „testului realitatii”: Oare chiar asa este? Oare chiar are dreptate? Si ce dovezi are ca este asa??? Adica … sa nu-i dai crezare doar pentru ca iti „vorbeste pe limba ta”.
Asa ca, in final, te intreb: inca o mai crezi??? Daca ti-ai auzi copilul vorbindu-si asa cum iti vorbesti tu … ti-ar placea???
