„Pentru că tu însăţi ai primit prea puţină atenţie, încerci să umpli acest gol cu un substitut, devenind femeia care oferă protecţie, mai ales bărbaţilor care par să aibă nevoie de aşa ceva.” – Robin Norwood – „Femei care iubesc prea mult”
În sinea mea am știut. Am știut dintotdeauna și am știut întotdeauna. Am știut dintotdeauna că există și că voi trăi așa. Și am știut întotdeauna că nu este ăla momentul. Sau locul. Sau persoana. Și totuși, de fiecare dată mi-am zis: dacă mi se pare? Pentru că era mult mai preferabilă și acceptabilă minciuna frumoasă care să îmi confirme credințele, decât adevărul dur care îmi desființa aceleași credințe.
Ceea ce am știut dintotdeauna este că viața poate fi și așa cum o voiam eu. Cum o imaginam eu. Prietena mea dragă, care îmi cunoștea viața și sufletul, îmi tot zicea că trăiesc în lumea mea utopică. Că nu văd și nu simt oamenii atunci când sunt implicată emoțional. Că emoția îmi pune așa, un fel de văl peste ochi și văd voalat realitatea.
Nu era prima data când o auzeam. Era ”refrenul” copilăriei și adolescenței mele. Și își făcuse un culcuș atât de confortabil în subconștientul meu! Până când am ajuns să mă simt vinovată chiar pentru cine și ce sunt. Apoi, vinovată pentru că nu pot fi altfel. Apoi, vinovată că oamenii nu mă înțeleg și nu acceptă. Și toată această vinovăție era dublată de furie, dezamăgire, tristețe, sentimentul permanent că „nu sunt suficient de bună” și convingerea că „nu merit”.
Făceam totul ca să nu-i dezamăgesc pe ceilalți. Și orice făceam, tot îi dezamăgeam. Când, de fapt, căutam să mă dezamăgesc pe mine. Sau să îmi confirm convingerea că „nu merit”.
Am oferit dintotdeauna mult. Prea mult, zice cartea. Doar că pentru mine nu era niciodată prea mult. Întotdeauna găseam argumente pentru a susține că nu este prea mult.
O altă convingere venită din „nu merit” era că „pentru a merita, trebuie să faci sau să fii într-un anume fel”. Un fel care nu era neapărat al meu. Sau chiar nu era deloc al meu. Și uite așa, puneam măști după maști, și acasă și la serviciu. Mai ales la serviciu.
Mi-a plăcut să lucrez cu oameni de un anumit rang și poziție socială pentru că ei îmi confirmau că sunt și eu pe undeva aproape de ei. Dar pentru asta, trebuia să pun alte măști. Să par altfel. Mă ascundeam în spatele constumelor business și a tocurilor cui. Pentru a fi acceptată și apreciată. Pentru a primi, așa cum spune și Robin Norwood, atenția de care eram avidă. Tot timpul vânam atenție, recunoaștere, apreciere, iubire. Exploatam orice situație potențială pentru a face sau a spune ceva care să îmi hrănească aceste nevoi.
Uneori, nici nu mai știam cine sunt. Nu mai reușeam să dau jos acele măști. Eram tot timpul pe tocurile mele cui. Doar acasă (părea că) mă relaxam. Coboram de pe tocurile cui, dar mi le puneam pe cele de pluș. Cele care să spună despre mine că vreau să fiu protejată, alinată, alintată, adică să exist eu, ca femeie. Mă refer aici la acel „acasă” alături de bărbatul care este tatăl ficei mele.
Apoi a urmat un alt „acasă” pentru care nici măcar nu trebuia să îmi pun papucii de pluș. Îi aveam deja supradimensionați, în privirea lui. Atât de mari, încât mă înghițeau cu totul. Eram doar papucii de pluș. Toată atenția era asupra mea. Fix la extrema cealaltă. Și nici așa nu a fost bine, evident. Pentru că mă simțeam, de fapt, tot desființată. Deși eram cea mai importantă, nu eram deloc importantă.
Și a mai fost un „acasă”. Cel mai profund. Dar și cel mai dureros. Un „acasă” în care ofeream tot. Tot ce eram și nu eram. Ofeream pentru a fi, negându-mi, de fapt, existența. Și creasem un fel de dependență. De a fi prin a nu fi. Știu că pare oarecum fără sens. Sau contradictoriu. Dar exact așa era. Căutam să primesc atenția, respectul, aprecierea, iubirea și uneori chiar le primeam, dar nu simțeam că le primesc. Pentru că nici nu le primeam, în realitate. Nu le primeam eu, ci le primea cea care era altcineva.
Cu multă durere profundă a acceptării acestei realități, mi-am propus să renunț la toate aceste false sentimente de „acasă” și să îmi caut eu adevăratul „acasă”. Al meu. Autentic. Și Universul m-a ajutat, când intenția mea a fost clară. Adică mi-a dat o pauză. Și a fost o pauză dureroasă pentru că eram într-un ”ne-acasă” urât. Adică într-un spital. Cu sufletul frânt, cu mintea confuză și haotică, cu trupul suferind la propriu. Nealiniată cu mine, cu Dumnezeu, cu ființarea mea pe această lume.
Și atunci am descoperit, mai mult decât în orice situație din viața mea, că sunt puternică. Port în mine capacitatea de a face atunci când îmi propun cu adevărat. Așa cum spunea de curând un om drag, pot pune în locul lui „nu pot” pe „cum pot”.
Nu e ușor și nici simplu să vrei să poți. Să conștientizezi și să îți asumi că poți, ieșind, de fapt, din victimizare. Dar nu este nici greu. Este doar posibil și atât.
Și în acel moment am decis eu cu mine și pentru mine că viața mea se va conduce după un principiu nou. Acela în care vreau să văd numai ce este frumos și bine. Nu fiind ignorantă le ce nu este bine, ci căutând bucățica de bine din orice rău oricât de mare. Și apoi fiind recunoscătoare „răului” că a venit să îmi arate fărâma aceea minunată de bine.
Am început să îmi dau voie să fiu, indiferent cum eram. Și fără vinovăție, fără grija că i-aș dezamăgi pe ceilalți. Și chiar dacă cineva va fi dezamăgit și va decide să plece, înseamnă că, de fapt, nu avea de ce să stea. Uite așa funcționează descoperirea fărâmei de bine din rău. Adică da, doare, când cineva pleacă din viața ta, dar face loc unei alte persoane care te poate accepta așa cum ești. Sau care nu doar că te acceptă așa cum ești, ci îi și place cum ești.
„Da!!!”, mi-am zis atunci. Ăsta este „acasă” al meu. În autenticitatea concretă a cine și ce sunt. Asumat.
Oamenii plecați au făcut loc altor oameni. Doar unii au rămas și încă sunt și am o recunoștință profundă pentru aceștia.
În acest nou „acasă” a pășit un alt om. Cu totul altfel decât experiențele mele trecute. Într-un anumit context, mi-a amintit de piesa Laurei Stoica – „Mai frumoasă”, spunându-mi că așa îl fac să se simtă. Nu știu dacă va citi gândurile mele așternute aici, dar astăzi dimineață m-am trezit alături de el cu o revelație: dacă tu simți că eu „te văd mai frumos decât ești”, cum spune piesa, eu simt că tu mă faci să fiu „mai frumoasă” decât sunt! În fapte concrete, în cum sunt, în ce simt. Și nu este neapărat că tu o faci, în sine, ci pur și simplu așa simt! Cu o ușurință naturală și simplă, scoți din mine tot ce este mai frumos. Adică îl scoți pe adevăratul „acasă” din mine. Alături de tine îmi dau libertatea de a fi cine sunt fără măști, temeri, frici, îndoieli, ezitări.
Doar că acest „acasă” nu a venit până când nu mi-am propus eu și mi-am asumat să vină. Să fie. Până când nu l-am trăit eu cu mine, în mine. Și asta este chintesența a ceea ce mi-aș dori să reții din tot ce am scris: fii mai întâi tu cu tine cine ești, acceptând tot ce ești, cu bune și cu rele și abia atunci vei atrage în viața ta oameni care să te accepte și să te iubească așa cum ești.
Exact cum spune și piesa mea preferată din toate timpurile a lui Jessie Jay „Who you are”. Dacă îți poți lua 8 minute, deschide clipul de mai jos și citește ce spune. Mă reprezintă total. Și cred că și pe tine, dacă ai citit până aici. De fapt, cred că ne reprezintă pe toți, până când ne dăm voie să fim cine suntem cu adevărat, autentic și asumat.
https://www.youtube.com/watch?v=xFy9EUsNpf0
Și mai simt să îți mai spun ceva. Cu multi ani în urmă, am descoperit că scopul vieții mele este „touching people‘s lives”. Într-o traducere liberă, să-i sprijin pe ceilalți să găsească, să accepte și să trăiască frumusețea lor proprie și a vieților lor. Așa că dacă ai rezonat la povestea împărtășită aici și îți dorești să trăiești așa, caută-mă. Simplul fapt că ai ajuns să citești asta, nu este deloc o întâmplare 🙂
Da, se pare ca nu este deloc o intamplare, faptul ca mi-ai aparut
Exact! Nimic nu este intamplator 🙂