Dualitatea minții umane. Tipare, frici și 5 soluții să îți fie iar BINE.

”– Cât o să ne mai mirăm?

  – Până la sfârșit!”

O seara liniștită. Un zâmbet și un pahar de vin. Și bucuria aceea de a-ți fi bine. Bine autentic. Simțit cu toată ființa.

Poate fi o scena de film. Sau poate fi realitate. Dar ne este teamă să credem. Să credem la fel de autentic pe cât ne este zâmbetul și bucuria.

În dualitatea noastră, pe care o învățăm încă de foarte mici, ne este foarte greu să nu gândim în contraste. Alb-negru, lumină-întuneric, răsărit-apus, bucurie-tristețe… toate parcă vin ”la pachet”. Și chiar așa este. Pentru că așa funcționează tiparul dualității.

Fricile, convingerile limitative, dezamăgirile, suferințele, toate experiențele care te-au durut într-un fel sau altul, ți-au alimentat continuu acest tipar al dualității. Și ajungi astfel să îți predestinezi o viață-carusel spunîndu-ți că ”dacă astăzi mi-e bine, sigur nu va ține” sau ”sigur va urma să îmi fie și rău”. Si este aici o parte de adevăr. Unii îi zic karmă. Alții pesimism sau chiar realism.

Pentru că și atunci când îți este bine, conștiința ta este tot în tine. Și în conștiința aceea ajung atunci, poate doar ca și gânduri trecătoare, acele situații în care nu ai fost corect cu ceilalți. Poate ai rănit, chiar fără să vrei. Poate ai evitat adevărul sau l-ai mascat într-un fel, știind că o faci sau aducându-ți argumente cum că ”mai bine o minciună frumoasă, decât un adevar dur”. Sau poate chiar ai mințit pe bune. Pentru a te proteja pe tine sau a obține ceva.

Oricum ar fi, tiparul rămâne. Când ți-e bine, chiar dacă trăiești și simți binele, în adâncul subconștientului tău este și și ideea de rău. Și uite cum ajungi să te autosabotezi, fără să știi și fără să vrei. Adică rareori ești și conștient că o faci.

Știi, este ca și la calculatoare. Tu rulezi niște programe, dar dacă dai un ”task manager”, o să vezi câte altele deschise rulează fără ca tu să ai habar. Unele sunt bune, pozitive, te ajută. Dar altele îngreunează, influențează sau chiar blochează la un moment dat.

Hai să îți spun cum funcționau toate acestea la mine. Exact ca în dialogul de mai sus. Îmi era bine. Atât de bine!!! Și fără să vreau, mă auzeam spunând că-mi este ”incredibil de bine”. Și nu demult, tot citind despre NLP (programare neurolingvinstică), am avut o revelație. Deși pare a fi doar un adjectiv la superlativ, acest ”incredibil” conține în el o auto-programare. Chiar definiția din dex a lui ”incredibil” este ”de necrezut sau greu de crezut”. Și ce zice mintea atunci? Păi dacă este greu de crezut, înseamnă că este ceva nepotrivit, nerealist sau neadevărat.

Și cum mintea crede tot ce ne zicem, indiferent că sunt lucruri pozitive sau negative, are tendința de a ne conduce în comportament astfel încât să confirmăm ceea ce ne spunem. Pe de altă parte, vine și tiparul dualității și întărește asta: păi dacă îți este bine, o să urmeze răul. Iar dacă este ”incredibil de bine”, deci neadevărat sau nerealist, atunci cu atât mai mult o să vină răul. Dezamăgirea și suferința, mai ales.

De tot acest mecanism suntem foarte rar conștienți. El se derulează la nivel subconștient. De acolo ne manevrează în actiuni și comportament.

Iar lucrurile nu se opresc aici. Știi ce vei începe să faci atunci când ți se pare că ceea ce trăiești este ”incredibil de bine” sau ”prea bine”, ”prea frumos pentru a fi adevărat”? Vei începe, ca și mine, să te autosabotezi.

Autosabotarea poate fi sub forme de gelozie, susceptibilitate, o analiză extrem de atentă (doar-doar vezi ceva ce nu este în regulă) până chiar la acțiuni care să îl facă pe partener să reacționeze într-un mod nepotrivit sau neplăcut.

Știi ce am făcut eu? Prima dată când am trăit asta, am căzut în posesivitate. Doar posesivitate, nu și gelozie. Aveam o permanentă nevoie de a fi cu el (mai ales că era o relație la distanță). De a petrece timp. De a vorbi. De a-i spune cât de mult îl iubesc. De a aștepta cu sufletul la gură dovezi de iubire. Evident că a simțit. Și mi-a spus. Am negat. În sinea mea, nu mi se părea că fac asta și chiar eram convinsă de ceea ce credeam. Și lucrurile au evoluat negativ până când nu au mai evoluat deloc. Și nici după aceea, cu toată suferința, nu am recunoscut nici față de mine greșeala. Ci mult mai tărziu. Dar era prea tîrziu deja…

Deci, prima dată cînd mi s-a dat această lecție, nu am învățat-o. Așa că mi s-a dat încă o dată. Și cu mult mai dureros. Pentru că pe lângă posesivitate, a venit și gelozia. Evident ca nu era ceva inventat. Adică am și ales un bărbat care să îmi stârnească gelozia prin felul lui de a fi.

Și totul a început la fel. Cu același ”prea frumos pentru a fi adevărat”. Conexiune, chimie, interese comune, joc, provocare, pasiune etc. Dar pe cât de bine îmi era când era bine, pe atât de rău îmi era când era rău. Și lucrurile continuau într-un permanent astfel de montaigne rousse. Când prea sus, când brusc prea jos.

Doar că aici ne și oglindeam foarte mult. Adică și el funcționa pe principiul ”nu merit, nu sunt suficient de bun”. Așa că am început amândoi să ne sabotăm unul pe altul și inclusiv relația. După multă suferință și chin, am tăiat în carne vie, deopotrivă și a mea și a lui, și am pus capăt. Iar dezamăgire, iar suferință, iar durere.

După care, liniștindu-mă și căutând explicații, am înțeles. Și-am început să învăț lecția.

Ce poți face dacă ți tu te-ai recunoscut în povestea mea?

1. În primul rând, fii cât mai conștient și prezent. Analizează-ți permanent emoțiile. Mai ales pe cele negative. Întreabă-te de unde vin. Descoperă ce frici, temeri sau convingeri limitative te fac să simți acele emoții negative. Și dacă nu reușești, caută-mă. Sau caută un alt psiholog/coach care să te ajute.

2. Apoi, fii cât se poate de atent la ce îți spui tu ție. Chiar dacă o spui rar sau doar îți vine ca un gând trecător prin minte. Înlocuiește cuvinte de genul ”incredibil”, ”nemaipomenit”, ”merit”, ”prea frumos/prea bine” cu altele.

   În loc de ”incredibil” sau ”prea frumos/prea bine”, spune ”superb, frumos, minunat” sau orice care nu include un ”ne-” sau ”in-”.

   Iar despre ”merit” este mai mult de spus, așa că te invit să citești pe larg în articolul ”Merit: imperfect, liber și fericit” pe care îl găsești aici: http://vladareanu.ro/2015/05/17/493

3. Bucură-te autentic și dă-ti voie să trăiești în prezent. Gândurile negative de orice fel lasă-le să treacă. Fii ca o gară super-vip în care opresc doar treburile valoroase. Imaginează-ți cum gândul negativ este ca un tren murdar și ruginit căruia nu-i poți da voie să oprească în gara ta. Lasă-l să treacă și fă loc trenului potrivit. Nimeni nu poate face asta în locul tău. Doar tu o poți face.

4. Înconjoară-te de oameni pozitivi, fericiți, care îți fac bine, care te umplu, nu te storc. Și la fel și cu cărțile pe care le citești, articolele, filmele, muzica pe care o asculți. Uite, eu în fiecare dimineață îmi pun play-list-ul preferat care mă bine-dispune și ma energizează. Pentru că altfel mintea o poate lua pe câmpii. Și pentru că vreau și pot să fiu eu stăpâna minții și vieții mele. Și oricine poate fi stăpânul propriei vieți atâta timp cât trăiește liber, la propriu. Este doar o asumare, un act de voință și un dram de efort.

5. Ia-ți timp mereu tu cu tine. Relaxează-te, odihnește-te, scoate-te din priză. Gândește, simte, fii aici și acum doar pentru tine. Fii resursa ta cea mai ”ieftină” și cea mai potrivită. Poți oricând să faci asta. Chiar dacă viața este plină și complicată. Seara, când te așezi în pat. Sau dimineața când te trezești. Nu există ”nu am timp”. 10 nminute de tu cu tine este absolut imposibil să nu găsești.

Ce înseamnă dialogul de la început? Exact ilustrarea a tot ce am spus. Întrebarea din context era ”Cât o să ne mai mirăm de cât de bine ne este?”. Iar răspunsul… genial! ”Până la sfârșit” – sfârșitul vieții, evident. Adică e o autoprofeție că acest bine autentic va ține până la sfârșit. Și nu e poveste și nici film.