Ce selecție naturală produc bolile în noi și în jurul nostru! N-aș fi crezut să-mi fi spus careva. Tocmai pentru ca eu cred în oameni și pentru că eu nu sunt așa.
Am trecut printr-o perioadă dificilă și grea. Care se acutiza pe zi ce trecea. Dă-i cu naturiste, dă-i cu self-coaching, dă-i cu EFT, cu identificat convingeri limitative și tipare de comportament, cu descoperit cauzele somatizărilor, apoi cu afirmații pozitive, meditații, rugăciuni… le făceam pe toate. Sau cel puțin, așa credeam eu atunci. Și totuși situația se agrava zi de zi.
Cea mai cumplită zi a fost chiar ziua mea. Curgeau mesajele, telefoanele, urările și nu aveam energie să mă bucur de ele. Spre seară deja îmi era jenă să mai răspund la telefon. Atâta auzisem ”Vai, dar ce voce ai!”, că preferam să nu mai răspund. Pentru că asta îmi amintea de neputința mea. De a rezolva ceea ce Universul îmi dăduse ca temă, adică tot ce era ca și cauză a somatizărilor mele.
Oamenii adevărați rămân lângă tine mai ales atunci când ți-e greu. Învățăm asta de mici, ca proverb. Iar când creștem, o și trăim. Cu bucurii sau cu dezamăgiri. Dar nici asta nu este despre ceilalți, ci tot despre noi înșine.
Spuneam că boala e ca un fel de selecție naturală. Inițial, am crezut că este o selecție naturală doar a celor care ne rămân alături. Și este, da, și o selecție a lor. Am trăit-o și eu acum. La fel ca oricine: uneori cu bucurie (simțind suportul lor), alteori cu tristețe (când se îndepărtau de mine) și chiar și cu durere (când pierzi oameni care îți erau cu adevărat dragi).
Doar că totul este oglindire. Totul în toate. Iar oglindirea este așa:
-
te bucuri când tu îți ești alături ție, te respecți și te iubești pe tine
-
te întristezi când te îndepărtezi de tine, când pui pe alții înaintea ta, când nu ești autentic în ce spui, faci sau orice altceva
-
te doare (și încă al naibii de tare!!!) când simți că te-ai pierdut de tine, ceva s-a rupt acolo, profund și parcă nu mai ești tu, întreg, așa cum te știai…
Am pierdut prieteni? N-am pierdut pe nimeni. M-am pierdut doar pe mine de mine. Prietenii doar mi-au arătat asta despre mine.
Și pierzându-mă de mine, m-am îndepărtat și de Dumnezeu. Dar El a continuat să mă iubească. Necondiționat, că așa simt eu că face Dumnezeu. Fără judecată și fără pedeapsă. Astea-s inventate de noi. Eu nu cred în ”rai” și ”iad”, în ”judecata de apoi”, într-un Dumnezeu care se mânie pe noi când greșim și ne pune să plătim, exilându-ne în acel loc sinistru cu smoală și demoni.
Cred doar că Dumnezeu este iubirea pură. Și din iubirea asta pură ne dă să trăim și bune și rele. Cele rele doar par rele. Pentru că ne dor. Dar ele sunt, de fapt, bune pentru că ne cresc pe dinăuntru. Ne fac mai puternici, dacă știm să vedem divinul din ele. Doar că nu e ușor. E nevoie de ceva efort ca să adormim EGO-ul ”atotprezent” și ”atotștiitor”.
El, EGO-ul, nu este nici ”atotprezent” și nici ”atotștiitor”. Noi îl facem așa. Pentru că este ca în povestea cu Adam și Eva. E greu să reziști tentației de a alege calea ușoară. Sau pe cea plăcută. Sau pe cea cunoscută. Pentru că am învățat de mici frica.
Calea ușoară = frica de greu, de asumare a responsabilității.
Calea plăcută = frica de suferințp, dezamăgire etc.
Calea cunoscută = frica de necunoscut.
Și uite așa cedăm. Cedăm divinul din noi. Și îl ”acuzăm” pe Dumnezeu că se supără, că ne judecă, că ne va trimite în iad. Dar ne trimitem singuri acolo. Și nu după ce murim, ci chiar în timpul vieții. Ne facem simguri viața un iad atunci când nu mai suntem cu Dumnezeu.
Ce înseamnă a fi cu Dumnezeu? A fi în iubire și atât. Am auzit de curând la Niculina Gheorghiță cum definea ea iubirea. Spunea că iubirea este un lucru foarte simplu: a fi prezent. A fi cu adevărat aici și acum. Tu cu tine sau tu cu partenerul tău, cu copilul tău, cu oricine.
Când ești în prezent, nu mai ai nici o suferință, nici o durere, nici o nesiguranță, nici prejudecăți, convingeri limitative, tipare, somatizări, nimic. Pentru că toate acestea țin de trecut sau de viitor.
De exemplu, a fi în prezent înseamnă să nu reaționez atunci când cineva țipă sau mă jignește. Pentru că dacă reacționez la țipatul lui, înseamnă că me duc în trecut când am suferit de pe urma unui țipat. Dacă reacționez la jignirea cuiva, înseamnă că eu nu am încredere în mine și asta ține iar de trecut și de viitor.
A fi prezent și în prezent înseamnă iubire. De asta am somtizat atât de puternic. Că eram mai mult în trecut. Un trecut relativ recent și dureros, care mă conecta cu un alt trecut mai vechi și dureros, care nu era încă vindecat.
Când mi-am dat autentic, în prezent, întâlnire cu mine, am zâmbit. Cu compasiune și cu iubire. Eram doar eu și atât. Suficient. Nu în autosuficiență sau distanțare de ceilalți. Ci fără nevoia de altcineva sau altceva. Și fără frica de a pierde acel altceva sau pe altcineva. Și fără așteptările ca acel ceva sau cineva să facă una sau alta.
Boala m-a învățat multe despre mine. Doar în copilărie eram mai sensibilă și mai bolnăvicioasă. În adolescență și în viața de adult nu am fost. Nu că nu aș fi avut motive de somatizări una după alta! Doar că fiind acum bolnavă, am descoperit despre mine cât de puternică eram. Zic ”eram”, nu că nu aș mai fi, ci pentru că am fost dintotdeauna, dar nu am știut. Acum, că știu și simt, mi-am vindecat definitiv și complet mai multe frici.
Nu-ți trebuie nici vreo putere supranaturală, nici vreo mantră specială, nici vreo magie. Și puterea și magia sunt deja în tine. Cum erau și în mine, dar eu tot mă încăpățânam să nu le văd. Pentru că e mai simpu așa, victimă.
Când am pierdut prieteni dragi, acum cu boala, tot victimă m-am poziționat inițial. Vai, săraca de mine, minunata de mine, uite cum sunt tratată de oameni. Ce răi sunt oamenii ăștia! Și ce încredere aveam eu în ei! Și multe alte victimizări similare.
Până când am strâns curajul de a mă uita în oglindă. Nu aia din baie sau de pe hol, ci aia din mine. Aia care activează oglindirea. Nu am pierdut nimic și nu e nimeni rău. Doar eu mă pierdusem pe mine. Și-atunci mi-am zis: regăsește-te, fii tu bună cu tine, atentă la tine, respectă-te și iubește-te autentic și așa vor fi și cei din jurul tău. Doar o picătură de curaj îți mai trebuie. Din tine, nu de la ei.
Așa se trăiește în iubire.
