Mă trezesc brusc din somn. Mi-e frig! Deși corpul meu frige. Frige cam tare. Îmi pun mâna pe frunte. Ăsta e cel puțin un 38. De grade, evident. Mă uit la telefon. 4 noaptea. Mi-e frig! Mă chircesc toată sub pătură. Mi-e groază de ideea de a mă da jos din pat pentru a lua un paracetamol. Lasă, poate trece. Încep să mă rog în gând. Repet, repet, rugaciune după rugăciune. Încep să tremur rău. Trebuie să mă dau jos să iau pastila. Îmi iau pătura cu mine și caut pastila. O înghit și continui să mă rog. Nu știu cât. Adorm.
Dimineața sunt epuizată. Moale. Slăbită. Nu pot nici să manânc forțat. Mi-e greață de mâncare. De pat. Mă doare tot trupul. Mușchii, carnea pe mine. Sunt tristă. Nu știu de ce. Ba știu. Vreau să fiu din nou eu. Eu plină de energie, de zâmbet, de viață. Mi-e așa de dor!
Mâine e ziua mea. Ce frumos am petrecut anul trecut! Și în orice alt an. Îmi place să mă serbez. Să strâng oamenii dragi alături și să ne bucurăm. Ahhh, ce frig îmi e!
Dimineață. Mă trezesc mai obosită decât m-am culcat. Frig iar. Pastile iar. Abia pot să înghit ceva. Disperare. De ce nu trece măcar un pic? La mulți ani! Mama, Mara, telefonul care bipăie continuu. Și sună. Abia pot să mai vorbesc. Răspund când sunt trează. Nici nu mai stiu dacă e noapte sau zi. Reprize de somn, frisoane, febră, pastile… știu că e o somatizare, dar nu am energie să fac nimic. Doar mă rog. Iar și iar.
Mama grijulie. Insistă. Hai, măi Lori la spital. Frisoane. Puternice. Îmi clănțăne și dinții. Pastile. Mă dor toate.
Spital. Frig. Întrebări, consult, termometru, salteaua incomodă. Perfuzie. Somn chinuit, cu coșmaruri. Transpirații. Analize. Rezultate ingrijorătoare. Nu am pic de energie. Anemie severă. Mă rog. Iar și iar. Transfuzie. Abia dacă mai am celule roșii. O zi, două, febra continuă, eu la fel de rău… infecție, sigur, mă gândesc. Da, așa este. O confirmă analizele.
Alt spital. Salvare, alt consult, alte analize, perfuzii. Mă dor toate. Tot saltea incomodă. Plâng. Și mă rog. E un plâns eliberator. Încerc să identific somatizarea, dar tot nu am putere să fac mai mult. Iar analize, perfuzii, pastile. Nu mai fac febră. Dar încă slăbită. Mă rog. Repet afirmațiile vindecătoare. Ma trezesc la 5. Gânduri peste gânduri. Nu mai pot să adorm. Fac o sesiune de EFT. Mi-e mai bine. Parcă mă încearcă o senzație subtilă de foame când simt mirosul mâncării. Încerc. Oribil! Fără sare, că-s la regim din cauza medicamentelor.
Mai trec câteva zile la fel. Dar încep să mă simt mai bine. Tot nu am energie. Plâns eliberator. EFT. Tatăl nostru care ești în ceruri… Oamenii dragi care mă întreabă cum sunt. Mi-e dor de mine! Mi-e așa de dor!
Acasă. Mama, Mara, măncare bună. Am poftă. De mâncare, de un film bun, de îmbrățișările Marei, de joacă, de râs… de viață! Somn. Dușul de dimineață. Ahh, cât am slăbit! M-e foame. Da, mi-e foarte foame! Savurez fiecare îmbucătură. Mi-e dor de mine…
Pe când eram încă bolnavă, în spital, am simțit pentru prima dată in viața mea, compasiune față de mine însămi. Doamne, cum este! Cât de eliberator! Ce sentiment profund de fericire și recunoștință am simțit având compasiune față de mine! Vreau să păstrez asta! Să o integrez în noul eu.
Ce faci când înțelegi că ai primit încă o șansă la viață? O trăiești la maxim!
Mă bucur de cântecul păsărelelor. De copacii infloriți. De aromă și gust. De râsul Marei. De ”te iubesc”-ul mamei. Și al Marei. De muzică. Ahh, ce dor mi-a fost de mersul meu pe stradă cu căștile în urechi! Parcă sunt un copil în vacanță. Vacanța mare.
Avea dreptate Clarissa. Viața chiar trebuie trăită ca o vacanță pe Pământ. Nu că nu o credeam când îmi spunea. Doar că trebuie să trăiești asta, să vină din tine, din profunzimile tale ca să o înțelegi pe deplin. Dar când îți trăiești viața pentru alții și nu pentru tine, e greu să vină ceva din tine. Pentru că tu fugi, de fapt, de tine. Drama salvatorului.
Nu că ar fi ceva în totalitate rău. Dar mama trebuie să își pună mai întâi masca de oxigen pentru ca și ea și copilul să supraviețuiască. Așa se spune la înstructaj când zbori cu avionul. Și așa și este. Continui să mă rog. E primul gând de dimineață. E ultimul gând de seară. Și nu numai.
Ce faci când primești încă o șansă la viață? O trăiești! Pe deplin. Pentru tine, mai întâi. Pentru că trăind-o pentru tine, devii mai bun și cu ceilalți. În tot ce ești și faci.
Și nu trebuie să treci prin ce am trecut eu. Sau alții asemenea. Poți alege să o faci pur și simplu. Conștientizând. Și poate că scrierea mea te-a inspirat. Sau poate că nu. Dar îți spun cu toată sinceritatea că eu, deși credeam că așa este, la nivel rațional, abia când am și trăit-o, am înțeles cu adevărat.
Știu și oameni care sunt așa, pur și simplu. Știu și pot să își trăiască viața pentru ei. Fără a fi egoiști sau individualiști. Sunt puțini astfel de oameni. Dar sunt. Nu îți dau nume. Le vei găsi singur dacă îți vei dori. Pentru că noi toți atragem ceea ce vrem atunci când vrem autentic. Chiar și o nouă șansă la viață.
