Un film. Nu e cotat cine știe ce pe IMDB, dar m-a atras ceva la trailer. Se cheamă “Brad’s status”. Și m-a uimit că e un film profund și interesant.
Este despre adevărata valoare a vieții. Spusă foarte autentic.
Știi, dacă te uiți pe facebook, pare că toți oamenii au vieți minunate… Poze în care sunt fericiți, realizări de care sunt mândri… Și avem tendința să ne comparăm viețile cu ceea ce vedem acolo…
Exact asta face și actorul principal. Și are sentimentul că toți foștii colegi sunt realizați, de succes, bogați…
Doar că printr-un șir interesant de întâmplări ajunge la un concert de orchestră, unde două fete superbe cântă, iar el spune:
“Îmi petrec atât de mult timp în mintea mea, plângându-mi de milă… Am stat acolo și am ascultat și am dat drumul vieții din interiorul meu. Muzica era superbă. Fetele erau superbe. Le puteam iubi fără a le avea (poseda) vreodată, așa cum puteam iubi lumea fără să o posed vreodată.”
Asta avem de făcut cu toții: să dăm drumul vieții din noi și să învățăm să iubim fără a poseda. Adică să ne lăsăm să mai și simțim într-un mod autentic, real, profund și conștient. Fără tot balastul din mintea asta plină de nevoi, prejudecăți, frici, vină, teamă, limitări…
Viața mai întâi se simte și apoi se gândește.
Viața este despre A FI și abia apoi despre orice altceva. Până nu ești complet în A FI, de fapt, nu ești complet. Ci doar bucățele. Așa cum apar profilele de facebook. Trunchiate. Doar cu ce ne place să arătăm despre noi.
Acceptă-ți “A FI” -ul. Și lasă-i pe ceilalți să zică ce vor, să facă ce vor.
Mai zice în film fiul adolescent al actorului principal:
– Toată lumea se gândește doar la sine. Știi, nimănui nu-i pasă. Singura persoană care se gândește la tine sunt eu, deci… singura opinie de care trebuie să îți pese este a mea.
– Da… Și care e opinia ta?
– Păi… Eu te iubesc.
Adică asta este tot ce contează: să îți fie bine în pielea ta și să știi că oamenii dragi și, de fapt, singurii importanți pentru tine, te iubesc.
Chiar vorbeam zilele trecute cu omul meu drag despre asta. Toți vrem să fim plăcuți, admirați, respectați, iubiți de către toți ceilalți. Dar asta este o utopie. Pentru că așa cum nici eu și nici tu nu-i placem pe toți, nici nu ar trebui să avem pretenția ca ei toți să ne placă. Iar atâta vreme cât avem așteptarea aceasta, ne limităm pe noi înține. Ne limităm bucuria de a fi cine suntem. Ne limităm și ne condiționăm starea de bine.
Și, dacă mi-ai mai citit textele, știi deja (pentru că am spus-o de multe ori) că și eu o mare parte din viața mea am trăit cu dorința, așteptarea și nevoia de a fi iubită de ceilalți. Toți. Sau cât mai mulți. Până când am înțeles că făceam asta pentru că eu nu mă iubeam pe mine. Și voiam ca ei să mă iubească pentru a-mi demonstra mie că sunt ”iubibilă” și astfel să încep să mă iubesc și eu.
Ori asta este total greșit. Iubirea nu începe cu ceilalți. Iubirea începe din tine. Din a-ți da voie să fii cine ești și a te accepta așa cum ești. Iar asta nu e în cap, ci în inimă.
De exemplu, eu scriu acum exact așa cum îmi vine, fără nici o corectură sau un cuvânt schimbat. Și mintea tot încearcă să vină și să îmi spună ”Nu spune asta… că ce vor crede…?”, ”Nu mai fi așa sinceră că te vor judeca” și multe altele. Le aud. Sunt acolo, în mintea mea. Dar nu le dau voie să mă viruseze. Știu că este doar EGO-ul care vrea să mă protejeze. EGO-ul, pe care de (mult prea) multe ori l-am ascultat. Și atunci las inima să îmi dicteze. Fiecare cuvânt, așa cum vine. Evident că mintea este și ea trează și prezentă. Dar este ca și în povestioara aceea: în fiecare dintre noi este și un lup rău și un lup bun, depinde doar pe care îl hrănești.
Viața se simte. Viața pornește din inimă. Pentru că și biologic, dacă vrei, mai întâi ai avut inimă și abia apoi minte. Sai, dacă ai convingeri spirituale, mai întâi ai fost spirit și abia apoi trup.
Știi, îmi doresc ziua aceea în care să văd pe stradă, în tramvai, în metrou, în supermarketuri, oamenii așa cum se afișează ei în statusul de facebook. Zâmbitori, fericiți, împliniți. Dar să fie autentic așa, nu doar o imagine dezirabilă.
Mă critica cineva odată că am pus o fotografie din spital, atunci când am trecut printr-o mare încercare a vieții. Și spunea că o fac pentru a stârni milă. Nu, nu era așa. Era doar poza a ceea ce trăiam. Așa cum în alte fotografii trăiam momente frumoase.
Aaa, și încă ceva: prietena mea dragă, Mona, mă tot ceartă că prelucrez unele fotografii (lumină, claritate etc.) și nu mă las să fiu așa cum sunt. Ei, aici am altă opinie: o fac pentru că o cameră, de fapt, un telefon, oricât de performant, nu poate surprinde realitatea așa cum o văd eu. Sau cel puțin așa mi se pare mie. Și atunci încerc să aduc fotografia cât mai aproape de realitate, așa cum o percep eu. Nu este doar o imagine mai frumoasă, ci este imaginea frumoasă pe care eu o văd, iar camera nu o poate surpinde autentic.
Și tot legat de asta: ador remind-urile facebook-ului. Știi, alea în care îți arată ce făceai acum un an, doi, trei etc. Le ador pentru că ele îmi amintesc continuu că eu îmi creez clipă de clipă viața. Și că la final, finalul acestei întrupări, mi se vor derula în minte aceste poze. Aceste momente. Și unele mă vor face să zâmbesc, altele nu. Iar eu vreau să îmi creez cât mai multe care să mă facă să zâmbesc fericită și împlinită. Iar asta nu depinde nici de societate, nici de politicieni, nici de taxe și nici de oricine sau orice altceva. Ci doar de mine. De decizia mea de a hrăni doar lupul bun, chiar dacă îl aud și îl văd schelălăind și mârâind și pe cel rău.
De asta mi-a plăcut filmul. Pentu că este despre viața care se simte, simțind iubirea.
