De ce ca adulţi ne este greu uneori să începem ceva de unii singuri? Pentru că am învăţat să facem doar condiţionat.
Toată copilaria noastră a fost despre “dacă faci cutare, primeşti cutare”. Ori acum, ca adulţi, atunci când nu mai este nimeni să ne spună asta, nu ştim cum să ne apucăm să facem ceva. Ne lipsesşte motivaţia condiţionării. Nu mai este nimeni care să ne ceară ceva pentru a ne oferi altceva în schimb. Sau, atunci când găsim aşa ceva, dezvoltăm uşor adicţie faţă de acel context sau acea persoană care ne condiţionează pentru că creierul nostru recunoaşte cu uşurinţă tiparul învăţat în copilărie.
De cele mai multe ori lucrul acesta se întâmplă la job. Acela este contextul care ne oferă cele mai frecvente situaţii de condiţionare, plecând de la esenţa unui job: mă duc să muncesc ca să primesc un salariu. Asta, la o primă vedere. Însă pentru foarte puţini oameni este aşa. Pentru că prin job, prin ceea ce facem acolo, nu ne luăm doar bani, ci ne luăm cu mult mai multe: apreciere, utilitate, comunicare-socializare, putere, statut, încredere, credibilitate, atenţie, bucurie, stimă de sine etc. Sau chiar daca nu ni le luăm, căutăm să le luăm tot timpul.
Şi cum facem asta? Depunând un efort. Mental, emoţional, fizic – în diverse proporţii. Deci ne confirmăm iar şi iar credinţa conform căreia pentru a primi ceva, trebuie să facem ceva. Şi mulţi dintre voi vor spune: păi nu este aşa firesc? Cine îţi dă ceva gratis?
Şi asta cam aşa este. Rareori primim gratis de la cineva. Dar nu asta este ideea. Ci aici vine momentul să conştientizăm că ceea ce aşteptăm să ne ofere ceilalţi, prin condiţionare, de fapt, am putea să ne oferim necondiţionat noi înşine.
Dacă nu îmi exercit puterea la job, înseamnă că nu o am? Dacă nu îmi confirmă ceilalţi că sunt de încredere, înseamnă că nu sunt? Dacă nu îmi validează ceilalţi valoarea, înseamnă că nu ştiu ce valoare am? Dacă nu fac ceva util celorlalţi, înseamnă că sunt inutil? Dacă nu îmi acordă ceilalţi atenţie, înseamnă că sunt nul?
Ia pune-ţi tu ţie însuţi întrebările acestea şi răspunde cu toată sinceritatea în faţa ta. Nu-i aşa că ai tendinţa să spui: “Pai nu, dar…”. Şi aici cei mai mulţi folosesc o scuză la fel de eronată precum condiţionarea: “Şi cum altfel să ştiu dacă nu cumva mă supraestimez?”. Însă, atâta timp cât îi vei lăsa pe ceilalţi să îţi spună despre cine eşti tu, nu vei fi decât ceea ce ei îţi spun că eşti.
Adică exact ca în copilărie când adulţii îţi spuneau despre tine tot felul de lucruri, iar tu le luai ca atare pentru că nu aveai o gândire logică. Ori acum eşti un adult. Ai o gândire logică. Ai învăţat o infinitate de lucruri. Analizezi. Îţi foloseşti raţionamentul. Iei decizii. Îţi sumi responsabilităţi. Şi aşa mai departe.
Atunci de ce să le dai putere celorlaţi să îţi spună dacă toate acestea sunt bune/adevarate/corecte?
Pentru că atunci când cauţi ca ceilalţi să îţi confirme utilitatea, puterea, statutul, credibilitatea, valoarea, le dai lor puterea ta. Eşti doar sclavul lor. Ei, dacă vor, îţi confirmă. Dacă nu, nu. Sau astăzi o fac mai mult, mâine mai puţin sau deloc şi tot aşa. Iar tu începi să depui toate eforturile posibile ca ei să îţi confirme. Adică funcţionezi în virtutea condiţionării învăţate: “Dacă faci, primeşti”. Iar când nu este nimeni care să îţi ofere ca să faci… nu mai faci.
Andrew Carnegie, marele industriaş multimilionar, spunea că secretul succesului unui om este să ştie ce îţi doreşte. Dar să ştie cu claritate. Adică să aibă un scop, un obiectiv. Şi, mai mult decât atât, să transforme acest obiectiv într-o dorinţă arzătoare. O dorinţă aproape obsedantă. O dorinţă cu care te culci şi cu care te trezeşti. O dorinţă ca aceasta îţi dă şi motivaţia şi forţa să faci. Altfel, rămâne doar un vis.
De ce mulţi oamenii, chiar dacă au dorinţe puternice, au pregătirea necesară, au aproape tot ce ar fi nevoie ca să îşi îndeplinească visele… nu reuşesc? Nu este vorba despre noroc aici. Şi spun asta pentru că mulţi dau vina pe lipsa norocului. Ori norocul nu este ceva real. Norocul, din perspectiva mea, înseamnă să valorifici oportunităţile, nu să se ivească oportunităţile.
Vezi tu, oportunităţile sunt peste tot şi tot timpul. Doar că le vedem atunci când suntem atenţi şi suntem motivaţi să le vedem. Atunci când credem în ele şi atunci când credem în noi şi dorinţele noastre arzătoare. La fel spune şi Andrew Carnegie. Şi el şi mulţi alţii cu idei remarcabile au trăit în aceleaşi timpuri şi în aceeaşi Americă plină de oportunităţi. Şi totuşi nu toţi au devenit ceea ce a devenit el. Iar el spune că diferenţa a făcut-o atitudinea. Adică, ceea ce gândeşti şi simti despre ceva. Dacă atitudinea este pozitiv-constructivă, ea va avea o forţă motivatoare şi acţională puternică. Dacă este una negativ-neconstructivă, atunci forţa ei va fi la fel de mare, însă în sens opus: nu te va determina să faci, ci să cauţi scuze/motive/argumente să nu faci.
Ok, ce are aici de-a face condiţionarea despre care vorbeam? Păi este exact esenţa. Când condiţionarea este extrinsecă, ea va avea forţă motivatoare, dar tu vei depinde de “recompensa” celorlaţi. De exemplu: “dacă livrez proiectul la termen, şeful mă va aprecia”. Deci faci ca să primeşti aprecierea şefului. Asta este motivaţia ta. Şi dacă nu primeşti recompensa, intervine o demotivare accentuată. Ca-ntr-un Montaigne rousse în care ai depus eforturi majore să ajungi sus şi apoi te prăbuşeşti cu viteza luminii jos, jos de tot.
Când condiţionarea este intrinsecă, se întâmplă exact acelaşi lucru. De exemplu: “dacă livrez proiectul la timp, mă voi simţi mai competent/capabil”. Şi dacă nu vei livra la timp, îţi vei spune despre tine că nu eşti competent/capabil. Montaigne rousse-ul te va coborâ iarăşi jos, jos de tot, manevrat de data asta chiar de tine.
Deci, oricum ai privi lucrurile, condiţionarea nu are cum să îţi aducă indubitabil recompensa. Indiferent că accepţi condiţionarea celorlalţi sau chiar pe a ta însuţi.
Şi atunci pentru ce sa faci ceva? Pentru că vrei. Pentru că îţi place. Pentru că îţi dă o stare de bine. Pentru că îţi respecţi valorile şi principiile. Nu pentru rezultat.
În esenţă, condiţionarea înseamnă ataşarea de rezultat: “faci pentru” nu “faci fiindcă”. Aşa am crescut cu toţii. Majoritatea dintre noi nu am auzit nici acasă, nici la şcoală şi nici în societate “fă ce îţi place” sau “fă ce te face să te simţi bine/să te simti fericit”, ci am auzit “fă că aşa trebuie/aşa este bine/aşa este corect/aşa este politicos” etc. Ce înseamnă toate acestea? Că alţii au stabilit ce este corect/normal/bine sau că aşa fac toţi. Iar tu trebuie să te supui majorităţii. Să fii ca ei. Altfel, ei te vor respinge sau nu te vor plăcea. Vei face nota discordantă şi nu vei mai fi dezirabil pentru ceilalţi sau pentru societate.
Condiţionarea ne blochează şi ne lasă fără variante. Nu mai ştim ce să facem pentru că nimeni nu ne condiţionează acţiunea cu o recompensă sau o pedeapsă.
Şi dacă vrei să ieşi din acest tipar, nu ai nimic altceva de făcut decât să te întrebi: “Pentru cine fac asta: pentru mine sau pentru ceilalţi?”. Aici este întregul adevăr.
Şi asta nu înseamnă să nu mai faci deloc pentru ceilalţi sau pentru ce îţi oferă ei. Ci doar să fii conştient şi să îţi asumi. Poţi continua să faci şi pentru ceilalţi. De exemplu, eu nu fac lecţii cu fiica mea pentru mine, ci pentru ea. Dar în spatele acestei motivaţii caut să găsesc şi adevărul meu. Fac lecţiile pentru ea, dar şi ca eu să îmi îndeplinesc rolul de mamă. Deci, am adăugat şi o valoare a mea. În felul acesta, nu mai resimt că fac ceva ca un fel de compromis. Ci am înţeles şi mi-am asumt propria mea motivaţie, propria mea valoare.
În orice faci, întreabă-te:
- Vreau eu cu adevărat să fac asta? – când spui “cu adevărat” inima şi raţiunea ta se trezesc şi îţi spun autentic despre ce vrei.
- Pentru cine fac asta: pentru mine sau pentru ceilalţi? – este foarte important să ştii cu exactitate pentru a-ţi asuma corect.
- Ce beneficii îmi aduce? Pe ce plan mă împlineşte? – când îţi pui astfel problema deja ai orientat acţiunea către moţivatia şi valorile tale.
Fii conştient de condiţionările tale. Şi, dacă ai copii, fii conştient şi de cum le transmiţi lor. Suntem fiinţe umane cu raţiune şi suflet, nu animăluţe care reacţionează pavlovian.
