Stii sentimentul acela devastator cand ti se pare ca totul se duce de rapa in viata ta, ca nimic nu mai are sens si ca orice ai face, oricat te-ai stradui, oricat efort si munca si implicare si speranta ai avea… parca totul e in zadar si nu reusesti sa construiesti nimic?
Sunt convinsa ca o mare parte din voi, cei care ma cititi, ati experimentat macar o data in viata sentimentul asta. Mai puternic sau mai difuz. Si v-a coplesit… mai mult sau mai putin.
Cu multi ani in urma un prieten imi spunea cat de minunat este sa simti ca in sfarsit te ridici dupa ce ai simtit ca ai cazut! Dar nu un cazut din ala simplu, ci abia dupa ce ai cazut cat de jos se putea. Exact cum descriam eu mai sus sentimentul ala. Ei, bine, el exact acel sentiment il experimentase. Si cand imi povestea, se ridica. Si era atata bucurie si recunostinta in el! Nu ca se ridica, ci ca i se daduse sa traiasca acea cadere inaltatoare.
Atunci cand imi povestea, am avut senzatia ca stiu despre ce vorbeste. Pentru ca si eu traisem ceva dureros. Profund dureros. Doar ca abia acum ceva timp am aflat cum este acel sentiment si acea cadere inaltatoare.
Lucrez cu mine de mult timp. Stiu o gramada de lucruri. Aplic o mare parte din ele. Si continui mereu sa lucrez cu mine. Si totusi. Tocmai pentru ca fac asta, subconstientul meu este permanent deschis.
Stii cum descriu eu subconstientul pe intelesul tuturor? Este ca un dulap din acela vechi de la tara, cu lemn scorojit, care sta sa cada, plin, indesat de haine peste haine. Haine de ale bunicii si strabunicii, de ale parintilor, verilor, nepotilor, capatate de pe la cine-mai-stie-cine. Ei, cand dai sa deschizi acest dulap ca sa gasesti acolo ia bunicii, aproape ca iti cad peste tine (sa te sufoce!) toate hainele acelea in dezordine si nu poti sa scoti ceva ca e totul intesat.
Cam asa e si subconstientul nostru. Am pus acolo de toate. Multe de la ceilalti – in perioada copilariei. Si pe acelea e cel mai greu sa le gasesti pentru ca atunci, in perioada copilariei, nici nu intelegeai ce inseamna. Adica nu ai o oreprezentare autentica a ceea ce cauti in acel dulap.
Si inca multe altele le punem continuu. Subconstientul nu doarme niciodata. Inregistreaza permanent. Totul. 20.000.000 informatii/secunda – atat de mult este capabil sa inmagazineze. Realizezi cam cum arata dulapul acela?
De asta eu continui sa lucrez tot timpul cu mine. Si asta este firesc sa o facem cu totii. Pentru ca dulapul acela nu are cum sa fie gol, oricat de minunata a fost copilaria ta si viata ta toata. Poate ai avut norocul sa ai o copilarie frumoasa, parinti iubitori si un mediu de viata calm si linistit. Chiar si asa, dulapul nu are cum sa fie gol sau in ordine. Pentru ca nu sunt doar ale tale acolo. Sunt multe puse si de altii. De care tu nu ai cum sa stii. Si care intr-un fel sau altul pot avea o influenta asupra ta.
Mai este o varianta norocoasa: cea in care poti fi tot timpul in iubire. In iubire neconditionata si in Dumnezeu. Asta au facut Maica Tereza sau Budha. Si poate multi altii, dar mai putin celebri. Cand esti in iubire neconditionata si in Dumnezeu, ceea ce este in subconstient nu mai are efect asupra ta. Pentru ca acea iubire vindeca totul.
Revenind la ceea ce povesteam cu caderea inaltatoare… am trait-o de curand. Si abia atunci am inteles despre ce povestea vechiul meu prieten. Chiar mi-am si reamintit exact la momentul in care traiam acea cadere.
Sunt psiholog si stiu multe despre cum functioneaza psihicul uman. Era o stare de constienta, dar nu putea sa fac nimic. Pur si simplu. Desi stiam cate-n luna si in stele. Dar eram ca si inerta. Nu puteam sa aplic nimic din ceea ce stiam. Si asta mai rau ma afecta. E ca si cum ti-e foame de simti ca te dezintegrezi, ai masa plina, dar esti complet paralizat si nu poti sa te atingi de nimic fara ajutorul cuiva.
Ei, bine, nu am spus intamplator “fara ajutorul cuiva”. Asa a fost si la mine. Singura nu puteam sa fac nimic. Frica, disperarea, durerea ma paralizasera. Dar am vorbit. Am spus si am fost ascultata. Si am ascultat, la randul meu. Si am reusit sa merg mai departe.
Ehe, abia acum il inteleg pe vechiul meu prieten si cand spunea cat de minunat este sa simti ca incepi sa te ridici! Abia atunci cand traiesti pe pielea ta si constientizezi ce inseamna o pierdere, inveti sa apreciezi autentic ceea ce credeai ca ai pierdut. Cand esti racit, cu nas infundat, febra, fara putere, fara gust si miros, cu starea aia de sfarseala… ai da orice sa mai simti ca inainte! Iar cand incepi sa iti revii si mancarea sa aiba din nou gust, sa te poti misca si sa poti mirosi… este minunat!
De asta i-am zis eu acestei experiente – cadere inaltatoare. Si ti-am povestit despre ea pentru ca nu mi-e rusine sa recunosc si nici nu ma tem de judecata cuiva. Ba mai mult, vreau sa intelegi ca oricat de cititi si profunzi am fi, pana cand nu cunoastem si partea cealalta, e greu sa intelegem autentic anumite experiente.
Nu zic acum ca toti trebuie sa experimentam caderea aceea cumplita, ci doar ca, daca ti-e dat sa traiesti asta, este pentru ca Dumnezeu te iubeste si stie ca poti sa o depasesti.
Asa ca oricat de greu ti-ar fi acum sau in alt moment din viata ta, aminteste-ti ca totul este inspre Binele Tau Suprem. Chiar daca acum pare fara speranta si fara sens, lucrurile nu sunt deloc asa. Pentru ca Dumnezeu crede in fiecare copil al Lui si-l iubeste neconditionat. Lasa-te sa fii cum esti, cauta sprijin si ai rabdare. Cum nu exista intuneric fara lumina, nu exista nici cadere fara ridicare. Cadere inaltatoare.
