Da, recunosc, o viaţă întreagă m-am minţit. M-am minţit din motivul pentru care ne minţim cu toţii: pentru că adevărul nu ne convine, nu ne place sau nu putem să-l suportăm. Pentru că doare. Pentru că ne arată o realitata care nu ne place.
Până când am decis să mă uit în oglindă. Şi să îmi spun. Adevărul meu. Încă nu mă iubesc în totalitate. Încă nu îmi place de mine în totalitate. Îmi plac părţi din mine. Iubesc părţi din mine. Dar eu nu sunt doar acele părţi. Eu sunt şi ceea ce nu îmi place. Ori omisiunea este şi ea o minciună. Şi cui îi face bine? Sau poate că face bine… dar este numai o aparenţă. Pentru că aşa cum spune zicala “minciuna are picioare scurte” şi oricât ai încerca să ascunzi gunoiul sub preş, mai devreme sau mai târziu, el va mirosi. Urât sau oribil. Depinde cât îl ţii sub preş.
Cum mirosea sub preşul meu dupa vreo 30 şi ceva de ani de minciună? A hoit. Sună urât, ştiu. Dar asta este adevărul. Mirosea oribil!
Pune mănuşile, caută soluţiile şi curăţă, Loredana. Ehe, cât doare! Şi cât ai de curăţat! A prins mucegai şi s-a lipit rău acolo!
Cum este când îţi spui adevărul? Eliberator. Doare şi când îţi spui adevărul, dar cât curaj îţi dă! Câtă libertate! Câtă coloană vertebrală! Cât de TU te simţi!!!
Eu aşa am simţit. Şi nu ai cum altfel. Fă-o. E ca şi cu un drog. Minciuna faţă de tine, spusă ani de zile, devine un drog. Şi când nu ţi-o mai permiţi… intri în sevraj. Tremuri. Doare. Transpiri. E cumplit. În primele secunde. Hai să zicem minute. Apoi, când ai făcut-o e WOW!!! Te simţi curat. Liber. Autentic. TU. TU în cea mai frumoasă şi divină formă a ta de manifestare. Aşa cum te vrea Dumnezeu.
M-am minţit că trebuie să fiu cea mai bună. Altfel, nu mă vor iubi.
M-am minţit că trebuie să fac ce vor alţii. Altfel, nu mă vor iubi.
M-am minţit că trebuie să le plac altora. Altfel, nu mă vor iubi.
M-am minţit că trebuie să mă las pe mine deoparte. Altfel, nu mă vor iubi.
M-am minţit că trebuie să nu fiu eu. Altfel, nu mă vor iubi.
Iubirea LOR. A mea? Hahaha… ce-i aia?
Sunt cea mai bună. Eu pentru mine. Clipă de clipă fac să fiu cea mai bună pentru mine.
Fac ce vreau eu. Eu pentru mine. Sau eu pentru alţii, dar numai pentru că aşa simt şi vreau.
Nu mă interesează dacă plac sau nu altora. Să mă plac eu. Pe mine însămi.
Mă pun pe mine pe primul loc. Pentru mine,.
Sunt EU. Sincer şi autentic.
Şi ştii ce? Dacă mă placi, e treaba ta. Dacă nu mă placi, e treaba ta. Viaţa mea este pentru mine. Tu, oricine ai fi, nu ştii cine sunt în profunzimea mea. Şi nu vei şti niciodată. Pentru că nu ai cum. Tu simţi în felul tău. Tu gândeşti în felul tău. Tu ai experienţa ta de viaţă. Prin care filtrezi. Tu nu ai trăit prin mine. Simţind ca mine. Gândind ca mine. Secundă de secundă. Oricât de similari am fi, suntem infinit de diferiţi.
Cum e când nu te mai minţi? Joc extrem. Montaigne rousse. Pariu cu viaţa. Ta. Şi cu Dumnezeu, care ţi-a dat-o. Ţie. A dat-o şi altora. Dar ţie ţi-a dat-o pe a ta.
Cum e când îţi spui adevărul gol goluţ în fiecare clipă? Năucitor la început. Apoi, devine şi ăsta un drog. Doar că este unul bun. Un drog care se cheamă iubire. Iubire de sine.
Ce îţi aduce să fii sincer cu tine? Autenticitate. Bucurie. Putere interioară.
Nu puterea prin care să te foloseşti sau să-i manipulezi pe alţii. Că nu mai ai de ce. Pentru că eşti doar tu cu tine şi ţi-e bine. Şi nemaiacuzându-i pe alţii, nu mai ai de ce să încerci să-i manipulezi prin puterea ta. Ba din contră. Abia atunci poţi să-i priveşti cu iubire. Cu compasiune. Cu sinceritate şi detaşare. Pentru că ştii că ei nu au nici o legătură cu tine. Nici bună şi nici rea. Sunt doar companioni alături de tine. Dumnezeu ţi i-a trimis ca tu să te vezi prin ei pe tine.
Şi când îţi place ceva la ei, îţi place pentru că ai şi tu. Şi când nu îţi place ceva la ei, nu îţi place pentru că ai şi tu. Şi devii recunoscător. Că ei au venit să îţi arate. Despre cum să te iubeşti, văzându-te sincer. Autentic. Fără minciună. Dar cu asumare. O asumare care îţi dă putere şi curaj. Să fii TU.
Eu aşa am simţit.
