Ştii ce am observat de-a lungul experienţei mele si profesionale şi de viaţă? Că majoritatea dintre noi ne simţim vinovaţi atunci când facem lucruri pentru noi înşine.
Unii ne simţim vinovaţi chiar atunci când le facem.
Alţii, chiar numai gândul de dinainte de a face ceva pentru ei înşişi, deci numai gândul îi face să se simtă deja vinovaţi.
Alţii, trăiesc bucuria în momentul în care fac ceva pentru ei înşişi, dar apoi vine şi sentimentul de vinovăţie.
Şi mai este o categorie redusă de persoane care nu se simt deloc vinovaţi. Nici înainte, nici în timpul şi nici după. Şi ei sunt cei mai fericiţi şi mai în acord cu ei înşişi şi cu misiunea lor spirituală.
Pentru că atunci când facem lucruri pentru noi înşine, de fapt, ne iubim cu adevărat pe noi înşine. Ori aceasta este lecţia de bază, fundamentală pentru orice fiinţă umană: să înveţe să se iubească pe ea însăşi. Pentru că abia apoi va fi capabilă să iubească autentic şi alte fiinţe.
De ce ne simţim vinovaţi când facem lucruri pentru noi înşine? Cel mai frecvent, oamenii confundă iubirea de sine cu egoismul. Adică, a face ceva pentru tine înseamnă că eşti egoist.
Uite cum defineşte dex-ul egoismul: “preocupare exagerată față de propria persoană și de interesele personale, în dauna intereselor și drepturilor celorlalți”. Mai citeşte o dată finalul: în dauna intereselor şi drepturilor celorlalţi.
Deci, atâta vreme cât nu faci ceva intenţionat în defavoarea celorlalţi, nu ai de ce să te simţi vinovat. E doar o dovadă că te iubeşti, că te respecţi şi că eşti pe drumul pe care Dumnezeu îl doreşte pentru tine.
Ştii, chiar zilele trecute, într-un program de training&coaching la o companie, o mamă a avut un insight foarte profund. Lucram cu ei pe o tehnică de coaching şi, deşi obiectivul ei părea a fi cu totul altul decât ceea ce a descoperit, sondându-şi subconştientul… şi-a amintit de ea! EA, femeia! EA, fiinţa! Care, deşi mamă, soţie, angajată şi cine ştie câte alte roluri (fiică, la rândul ei si poate soră, mătuşă, prietenă, etc.) uitase să fie şi ea însăşi şi să aibă curajul să mai spună din când în când şi “nu”. Un “nu” firesc şi normal, fără răutate sau egoism, ci doar un “nu” care îi lăsa timp şi spaţiu să fie şi ea însăşi. EA, femeia. EA, fiinţa.
A-ţi da voie să fii tu şi să spui ce simţi, ce vrei, ce gândeşti, sincer, deschis, cu blândeţe şi iubire este semnul cel mai autentic de iubire de sine sănătoasă.
Ştiu, însă, din proprie experienţă şi din multele şi desele întrebări primite, că este greu să deosebeşti când toate acestea sunt din iubire de sine şi când nu. Pentru că sunt situaţii în care ştii foarte clar că un gest, o acţiune, un comportament, un cuvânt al tău pot avea un impact negativ asupra altora. Şi atunci, fiind conştient de acest impact negativ… mai este iubire de sine sau este egoism?
Răspunsul este simplu. Evident că uneori ceea ce faci sau spui poate avea un impact negativ asupra unor persoane. Dar: o faci cu acest scop? O faci cu această intenţie? Sau o faci pentru că aşa este bine pentru tine?
Citeşte încă o dată definiţia egoismului. Scrie clar: “în dauna intereselor şi drepturilor celorlalţi”. Ăsta este scopul tău? Intenţia ta? Sau este doar o urmare, o consecinţă, un efect care nu are de-a face cu intenţia ta?
Hai sa iau un exemplu banal. Enel-ul, dacă nu îţi plăteşti facturile, îţi taie curentul. Vine un angajat Enel, apasă pe un buton şi îţi opreşte curentul. Este “egoism” aici sau este respect şi corectitudine? O face în dauna ta sau pentru că respectă clauzele contractuale? Nu o face în dauna ta. Faptul că îţi taie curentul este doar consecinţa. Da, tu eşti păgubit de lipsa curentului electric, dar nu asta este intenţia angajatului Enel-ului. El doar respectă ceea ce tu ai agreat.
Înţelegi? Cam aşa stă treaba şi în orice altă situaţie. Atâta vreme cât nu o faci cu intenţia de a produce o daună, un rău cuiva, atunci nu poţi fi numit egoist atunci când faci ceva pentru tine însuţi. În esenţă, nici măcar nu o faci 100% doar pentru tine. Pentru că dacă ţie îţi este mai bine cu tine şi celorlaţi le va fi mai bine cu tine. Deci, indirect, nu este nimic negativ.
Ştii ce m-a inspirat să scriu asta? Trăiesc de ceva timp iubirea pe care am visat-o dintotdeauna. Iubirea aceea care este atât de profundă şi de puternică încât, atunci când este bine, te duce sus, sus de tot, uneori chiar parcă dincolo de astral. Dar atunci când nu mai este bine… te coboară la fel de jos, jos de tot… acolo unde simţi că realitatea se termină şi nu mai are sens…
Când nu mai este bine? Atunci când nu mai sunt eu. Când mă las să nu mă mai iubesc eu pe mine. Da, am făcut psihologie, training, coaching, am citit zeci de cărţi, am lucrat cu mine mii de ore… şi totuşi! Sunt înca umană. În mine locuieşte şi ego-ul, chiar dacă mic şi pipernicit :). Şi ego-ul ăsta se mai şi trezeşte să îmi spună că există.
Şi când prinde ocazia să se manifeste… profită de ea la maxim! Ştiu că pare aşa, cam ca o neasumare. Dau vina pe ego şi gata! Sunt absolvită de vină! Ehe, nu e aşa! Fiindcă omul meu mă trezeşte. Nu mă lasă în ceaţă şi în intuneric. Şi îmi spune că sunt în ego. Şi, Doamne, cât de greu îmi mai este atunci să recunosc!!! Că ego-ul este prezent încă şi se răzvrăteşte! Şi-l las să o facă, nu am ce face. Uneori sunt minute, alteori ore sau chiar zile. Până când reuşesc să trec iar în iubire, în divin, lăsând ego-ul în colţuri împăinjenite de subconştient.
Şi ştii când reuşesc asta? Exact atunci când reuşesc să mă iubesc iar pe mine. Să îmi dau voie să fac lucruri pentru mine, nu pentru el sau altcineva. Pentru că asta este “şina” mea, tiparul meu neconstructiv care încă nu se dă bătut: a trăi pentru ceilalţi, a face pentru ceilalţi în defavoarea mea.
Observi similaritatea? Egoismul este când faci pentru tine în defavoarea celorlalţi. Eu? Tiparul meu? Fac pentru ceilalţi în defavoarea mea. Că aşa am învăţat. Din copilarie. Ceilalţi trebuiau să vadă. Că sunt bună, frumoasă, deşteaptă, etc.
Am crescut raportându-mă la ceilalţi şi părerea lor despre mine. Azi nu o mai vreau. Nu mai sunt eu asta. Dar lucrurile profunde şi importante scot asta din mine. Până când voi reuşi să o elimin cu totul.
Când nu mi-e bine, este pentru că nu mă iubesc sănătos pe mine. Când nu ţi-e bine, este pentru că nu te iubeşti sănătos pe tine. Opusul iubirii este frica. Frica vine din ego. Iubirea este în tine, este a ta, este despre tine şi atât. Frica şi ego-ul sunt despre tine şi ceilalţi. Din afara ta. Nici o frică nu este doar despre tine.
Când spui că “îmi este frică de eşec”, deşi pare a fi despre tine, de fapt, este despre tine şi ceilalţi. Cine îţi judecă eşecul sau succesul? Nişte norme, nişte evaluări. Ale altora. Pentru cineva, a reuşi să facă faţă fricii de întuneric este un succes. Pentru altcineva, care nu are această frică, este o banalitate. Deci… cine decide?
Reţine: a face lucruri pentru tine înseamnă iubire de sine sănătoasă. Atâta vreme cât intenţia ta nu este aceea de a face un rău cuiva.
