Fiinţa umană este maxim de duală. Şi totul în ea se bazează pe coexistenţa indubitabilă şi concomitentă a două mari forţe: iubirea şi frica. Pendularea între aceste forţe determină tot ceea ce simte, gândeşte, face şi este o fiinţă umană. Şi tocmai faptul că avem conştienţa ambelor, ne face să fim vulnerabili noi cu noi înşine.
De ce ne este greu să păstrăm tot timpul magia într-o relaţie? Tocmai din cauza acestei dualităţi. Dăm voie temerilor şi fricilor din fantomele trecutului, ancorate încă în noi, în amintirile ego-ului şi minţii, să ne invadeze. Dăm mai multă putere umanului din noi (frica) şi ne îndoim de puterea spiritului şi sufletului nostru (iubirea).
Şi undeva în noi, având conştienţa acestor două mari forţe, ştim că este aşa. Dar nu avem curajul de a fi oneşti cu noi înşine. Ne minţim că acela este doar trecut şi că ceea ce trăim acum va fi altfel. Iar această minciună ne creează frustrare la nivel subconştient.
Când accepţi cu onestitate ceea ce eşti, ceea ce simţi, ceea ce gândeşti, inclusiv îndoielile şi temerile, când le exprimi fără teama că celălalt te va judeca sau te va abandona, abia atunci poţi să readuci magia. Şi este nevoie de timp. Timp în care să vindeci. Şi mai este nevoie de spaţiu. Spaţiul tău cu tine în care să te asculţi, să te înţelegi şi să te accepţi, dar şi spaţiul vostru, curat şi plin de iubire.
Am făcut multe erori de genul ăsta. Şi încă le mai fac. Încă mai am tendinţa să dau putere ego-ului şi să ies din iubire.
De ceva timp trăiesc iubirea. Iubirea aceea mult aşteptată, în care am crezut dintotdeauna. Iubirea conştientă, matură, asumată. Şi totuşi. Oricât de reciprocă, puternică, autentică şi asumată este această iubire, umanul din mine vine şi îmi invadează uneori iubirea. Chiar mă şi copleşeste.
Şi-am început să mă întreb… de ce dau atât de multă putere şi credibilitate ego-ului? De ce îmi este atât de greu să dau credibilitate inimii? Să trăiesc numai în inima? De ce las ego-ul să preia controlul şi îmi este dificil să-l opresc?
Ştii, iubirea începe cu noi înşine. Nu cu ceilalţi. Şi ca să fie aşa, este nevoie să fim învăţaţi să o facem aşa. Încă din copilarie. Doar că acest lucru nu prea se întâmplă. Tot ce învăţăm este mai mut despre minte, despre umanul din noi. Părinţii noştri nu au ştiut despre iubirea de sine. Şcoala, profesorii, prietenii şi orice alt om cu care ne întâlnim… toate acestea nu ne învaţă despre iubirea faţă de noi înşine.
Aşa a fost şi este dintotdeauna. Nu în Romania, ci oriunde. Nu în vremurile noastre, ci în oricare alte vremuri. Oameni treji şi conştienti au existat mereu, în orice loc din lume şi în orice timp. Doar că au fost puţini. Asemeni discipolilor lui Isus. Ei au fost aceia care s-au ridicat mai sus şi mai repede. Şi asemeni lor, mai sunt oameni care au avut capacitatea să o facă. Uită-te la Budha, de exemplu.
Ce este diferit în aceşti oameni de pot să îşi păstreze trăirea din inimă, din Dumnezeu şi să aibă putere asupra umanului din ei? În primul rând ei şi-au învăţat lecţiile. La timpul lor. Şi au evoluat viaţă de viaţă. Şi au ajuns să îndeplinească misiunea care le-a fost dată. Lor şi oricărei fiinţe umane. Misiune care spune simplu: învaţă să te iubeşti pe tine şi să-i iubeşti pe ceilalţi aşa cum ne iubeşte Dumnezeu. Necondiţionat şi cu compasiune.
Ei sunt cei care au avut cu adevărat credinţă. Nu neapărat doar religios vorbind. Ci credinţa în tot. În tot ce sunt, simt, gândesc, fac. Indiferent ce bariere au avut de depăşit. Uită-te la Iov, de exemplu. A pierdut tot: avere, familie, copii. Şi totuşi nu a renunţat să creadă.
Câţi dintre noi putem fi astăzi Iov, când principala noastră frică este exact aceea de a nu pierde?
De ce intru eu în ego chiar şi acum când visul meu cel mai frumos este realitate? Tocmai din această frică. De a pierde. Pentru că am învăţat că nimic nu e veşnic. Pentru că în acele momente nu am suficientă credinţă. Adică mă îndoiesc. De ceilalţi şi de mine. De “meritul” meu de a avea până la finalul vieţii ceea ce am acum. Pentru că mintea vine şi zice că am mai avut. Diverse. Şi totuşi pe unele le-am pierdut.
Dacă aş fi tot timpul în iubire, nu m-aş îndoi. De nimic. Aşa cum nici nu mă îndoiesc atunci când sunt în iubire. Doar că dualitatea din mine vine iar şi iar. Ca un fel de test: ia să vedem cât de mult crezi şi cât de mult te minţi, de fapt? Uneori trec testul. Alteori nu. Deşi de fiecare dată sunt conştientă că este un test. Dar shift-ul este greu de făcut. Mai ales de una singură.
Am crescut cu multe programe mentale. Tot timpul am înregistrat alte şi alte programe. Sunt multe de şters. Pentru că se şi leagă unele de altele. Şi am făcut-o pe multe căi. Sunt psiholog. Am făcut şi cu mine terapie. Am făcut coaching. Am lucrat cu îngeri şi cu theta healing. Dar ştii ce am ajuns să cred? Că fără a fi tot timpul, dar tot timpul prezentă şi conştientă, nu am cum să mă păstrez în iubire.
Este un efort incredibil. Însă posibil. Ca exact atunci când eşti în suferinţa ego-ului să faci shift-ul. Să redevii conştient şi prezent şi să treci din nou în iubire. Metodele pe care le folosesc acum pentru asta sunt diferite. Şi în funcţie de situaţie şi de ghidarea interioară, apelez ori la coaching, ori la cardurile cu îngeri ori la h’oponopono.
Şi sunt multe şi dese momentele în care o fac în ultimul timp. Pentru că iubirea aceasta frumoasă pe care o trăiesc cu atâta deschidere, mă face nu doar să îmi deschid sufletul, ci să-i dau voie şi subconştientului să fie deschis. Iar acolo sunt multe suferinţe. Multe dureri. Multe patternuri. Multe “programe” şi “viruşi”. Şi cum iese unul, cum mai trage şi vreo altele câteva după el.
Uite, chiar acum conştientizez că probabil atrag toate aceste “bube” să le vindec tocmai pentru a-mi da voie să îmi trăiesc cât mai curat şi mai mult timp iubirea. Vezi? Tot un pattern greşit. Adică ce, dacă nu le vindec… o să plece iubirea aceasta? O să dispară? Nu o voi putea păstra? Limitări, limitări, limitări.
Cert este că se întâmplă. Şi şi mai cert este că omul de lângă mine le are şi el pe ale lui. Şi, într-un fel sau altul, ne facem unul altuia asta. Nu intenţionat şi nu cu răutate. Ci pur şi simplu pentru că, idealişti amândoi, vrem iubirea aceea. Până la final. Nu finalul doar a acestei vieţi. Pentru că sigur nu ne întâlnim prima dată. Ci iubirea aceea până când vom fi acolo sus, cu aripi de îngeri. Prin şi numai prin iubire. Iubire faţă de noi înşine. Iubire unul faţă de celălalt. Şi iubire faţă de orice. Asemeni Lui.
Cum să-ţi trăieşti autentic şi asumat viaţa în iubire? Cu curaj. Cu deschidere. Cu sinceritate, onestitate şi transparenţă. Cu prezenţă şi conştienţă de sine. Cu acceptare a tot. Tot ce eşti. Şi tot ce este. Chiar dacă nu este simplu. Este, în schimb, posibil. Evident, nu continuu. Pentru că există dualitatea din noi. Dar dând din ce în ce mai mult şi mai profund sens vieţii pentru a o trăi din inimă, adică din spiritual şi divin şi cât mai puţin din minte, adică din uman.
Cum să-ţi trăieşti autentic şi asumat viaţa în iubire?
Iubeşte. Cât mai mult şi cât mai multe. Fă-ţi o listă cu tot ceea ce iubeşti. Eu mi-am făcut-o. E genial execiţiul acesta! Aduce atât de multă bucurie!!!
Iubeşte-te. Fă-ţi o listă cu lucrurile frumoase din tine. Am mai scris despre asta. Caută aurul din tine, aşa cum l-ai căuta într-o mină. Cu toţii avem şi mult steril, dar avem şi aur. Adică lucruri frumoase. Să vedem sterilul din noi, nu ne insipră, nu ne energizează. Pentru că ştim că sterilul este… steril. Dar să ne vedem aurul, are o putere infinită! Ne face capabili de ceea ce habar nu aveam! Ne inspiră, ne energizează, ne dă forţă şi putere. Să facem orice.
Fii conştient şi prezent. Cât mai mult timp. Fă exerciţii. Educă-te pe tine să fii cât mai mult tu conducătorul vieţii tale. Lasă deoparte confortul şi comoditatea. Ieşi din ele şi asumă-ţi. Viaţa ta. Tot ceea ce trăieşti. Tot ceea ce simţi. Tot ceea ce gândeşti. Tot ceea ce eşti.
Fii sincer şi onest. Cu tine, mai ales. Apoi, cu ceilalţi apropiaţi. Apoi, lărgeşte cercul. Şi asumă-ţi sinceritatea cu integritate. Vrei în viaţa ta oameni care să îţi fie alături doar dacă eşti într-un anumit fel? Sau doar dacă le faci lor pe plac? Nu cred.
Fii deschis. Totul este într-o permanentă schimbare. Păstrează-ţi integritatea, dar fii şi flexibil. Cunoaşterea umană este încă abia la începuturi. Dacă rămâi angrenat doar în anumite principii, posibil să pierzi ocazia de a fi mai mult. De a evolua.
Defineşte cadrul stării tale de bine. Adică, renunţă la compromisuri. Şi la sacrificii. Compromisurile înseamnă că nu te respecţi, iar sacrificiile… le-a facut unul, demult, suficient pentru toţi (Isus).
Fii conştient de fricile tale. Şi crede-mă că orice ai încerca, singura soluţie adevărată este doar să faci exact ceea ce ţi-e frică. Ştiu că sună a nonsens. Dar ăsta este singurul adevăr.
Trăieşte în acum. Azi este singura ta realitate. Nu mai amâna, nu mai evita, nu te mai minţi cu mâine. Ştii bine că asta faci când laşi pe mâine. Nu este nevoie să îţi spun eu.
Iartă şi fii recunoscător. Nu pentru alea bune, ci pentru alea mai puţin bune. Da, pentru acelea trebuie să fii cu adevărat recunoscător. Ele te duc mai departe. Ele te fac să evoluezi. Alea bune îţi sunt doar resursă. Alea mai puţin bune, te fac să faci shift-ul. La momentul în care eşti pregătit.
Şi fă toate acestea fără aşteptări. Renunţă la orice aşteptări. Păstrează-ţi visele şi dorintele, dar nu le transforma în aşteptări. Ia-le ca pe destinaţii şi bucură-te de călătorie.
A trăi din inimă este un sport extrem. Extrem de frumos!
