Singurele roluri adevărate pe care le jucăm în călătoriile noastre pe Pământ sunt ori de Elev, ori de Profesor. Uneori le jucăm separate, alteori concomitent. Uneori suntem conştienţi de ele şi le facem după reguli bine stabilite, alteori le jucăm din inconştient sau din subconştient.
Ne suntem Elevi şi Profesori nouă înşine şi suntem Elevi şi Profesori cu ceilalţi. Şi nimic nu este pură întâmplare. Totul este după Ordinea Divină a Universului. Avem liber arbitru şi alegem, dar Adevărul este doar atunci când Dumnezeu ne îngăduie sau nu. Oricât de mult ne-am dori ceva şi oricâte eforturi am face, dacă nu este momentul sau locul sau viaţa potrivită, Dumnezeu nu va îngădui. Pentru că Dumnezeu ne iubeşte. EL ne îngăduie să fim Elevi atunci când avem ceva de învăţat, aşa cum tot EL ne îngăduie să fim Profesori şi să transmitem lecţii celorlalţi.
De multe ori, în profesia mea, din afară pare că joc rolul de Profesor. Adevărul este că atunci când fac coaching sunt ambele concomitent. Sunt Profesor pentru că mă las să fiu canalul prin care Dumnezeu transmite celorlalţi, dar sunt şi Elev pentru că tot ceea ce curge prin acest canal, fie că sunt lucruri ştiute sau neştiute de mine, îmi aduc şi mie lecţii.
Simt nevoia de o clarificare. Atunci când vorbim despre “lecţii” pare a avea o semnificaţie negativă, apăsătoare. Cam aşa cum erau lecţiile la şcoală. Dar eu nu vorbesc despre astfel de lecţii. Lecţiile despre noi nu trebuie să fie grele şi apăsătoare, dureroase sau pline de suferinţă. Dimpotrivă. Doar umanul din noi, egoul nostru este cel care suferă. Lecţiile, însă, sunt o binecuvantare. De care să ne bucurăm. Pentru că ele ne fac viaţa mai frumoasă, mai uşoară, mai armonioasă. Ne fac pe noi mai împliniţi, mai fericiţi, mai aproape de misiunea noastră personală şi de Dumnezeu. Lecţiile sunt evoluţii.
De curând, în viaţa mea s-au întâmplat nişte schimbări. Total surprinzătoare şi neaşteptate. Şi totul a pornit de la un singur gest al unui om drag. Gest total surprinzător şi neaşteptat… pentru că şi acest om drag traversa o schimbare. O lecţie importantă din viaţa lui. La început, mi-a fost greu să privesc şi să primesc gestul lui. Mi-a fost greu să-l cred. Pentru că era acel “prea frumos pentru a fi adevărat”. Apoi, a venit lecţia în care eu am înţeles că neîncrederea mea era despre limitele mele. Despre mine care nu îmi dădeam voie să mai cred.
Doar că am ales să risc. De fap, doar pare un risc. În realitate este doar “my inner guide” care îmi spune să primesc lecţia asta şi să îmi dau voie să cred. Pare un risc pentru că e la mijloc sufletul. Care ar putea din nou să doară. Aşa, şi? Nimic nou sub soare. Pentru că nu sufletul doare, ci doar egoul. Şi dacă doare din nou, ce? E firescul vieţii.
Deocamdată lecţia asta este plină de frumos, de magie, de linişte, de pasiune, de împlinire, de evoluţie, de iubire. Nu ştiu ce şi cum va urma. Şi nici nu stau să mă gândesc. Vreau să trăiesc. Astăzi. Aici şi acum. Pentru că doar aceasta este singura realitate autentică. Adevărată. Clipa prezentă. Acum-ul. În care sunt conectată eu la mine şi la viaţa mea. La inima mea. La my inner guide.
Ideea aceasta cu inner guide este iarăşi o lecţie recentă. Din categoria aceea de schimbări total surprinzătoare şi neaşteptate despre care vorbeam mai sus. Iar lecţia aceasta a venit de la o fiinţă cu totul specială. Anita Moorjani este numele ei şi este una dintre aceia pe care Dumnnezeu i-a ales pentru a i se arăta. Bolnavă de cancer, a trăit vreo 30 de zile şi ceva în comă, cu metastaze craniene şi apoi s-a vindecat fără nici un tratament. Şi de atunci a devenit un mesager. Ea spune că doar atunci când îţi asculţi your inner guide eşti autentic în adevăr.
Şi am testat pe propria mea piele asta cu inner guide. Recunosc că mi-a fost greu să mă ascult initial şi să înţeleg concret când era mintea mea şi când era inner guide. Dar tot Anita mi-a spus cum se simte când este vorba de inner guide. Este cu linişte şi bucurie. Este ca ceva foarte firesc. Nu simţi nici o presiune, nici o teamă, nici o nelinişte. Pe când, atunci când vorbeşte mintea, este cu presiune. Cu un fel de “trebuie”. Cu întrebări şi cu liste de “de ce”-uri. Inner guide este atunci când te laşi în voia inimii tale. Care ştie cel mai bine.
Pentru o persoană raţională pare un risc mare. Pentru mine nu este. Pentru că am încredere şi credinţă. Şi în fiecare deicizie pe care o iau, las my inner guide să îmi spună. Până acum ceva timp îi spuneam acestui inner guide intuiţie. Poţi să-i spui şi aşa. Deşi e un pic mai mult. E şi cu inima. Adică simţi. Când îţi vorbeşte your inner guide simţi real, concret, că este adevărul tău.
Tot my inner guide îmi spune, atunci când lucrez, dacă este sau nu momentul să fiu Elev sau să fiu Profesor. Aşa cum, în povestea mea cu omul drag, îmi spune când să fiu Femeia şi când să fiu Fiinţa. Femeia este Profesorul in relaţia cu omul drag. Nu pentru că are ea să-l înveţe ceva. Ci pentru că aşa este firescul. Şi nu o spun din vreun feminism aberant sau din vreun ego supradimensionat. Dar dacă tu, Femeia, nu-ti asumi rolul de Profesor, atunci vei avea alături un bărbat care-şi va căuta alt Profesor.
Bărbaţii, în general, sunt reactivi. Ei au nevoie să se întâmple ceva, să se mişte ceva pentru ca ei să reacţioneze şi apoi să acţioneze. Ei sunt motorul care fac lucrurile să se întâmple. Dar motorul ăsta nu poate porni de unul singur. Are nevoie de o scânteie. De-aia Femeia trebuie să fie Profesorul. Adică scânteia. Să incite. Să facă să vibreze ceva în el, Bărbatul.
Uită-te şi la începuturile omenirii. Femeia, adică Eva, a fost cea care a muşcat din fructul interzis. Până atunci, totul era perfect. Liniştit. În ordine. Dar ea a făcut pasul. Şi el a reacţionat şi apoi a acţionat. Într-o exagerare utopică, probabil de aia a şi fost creată Femeia aşa cum a fost ea creată de Dumnezeu.
Şi scânteia Vieţii tot în Femeie este. Doar ea poate să dea viaţă. Ea este primul şi cel mai important Profesor pentru copii ei. Şi repet, nu spun toate acestea din vreun feminism aberant. Pentru că doar Femeia nu este suficientă. Doar scânteia nu ajunge. Trebuie să fie şi motorul. Bărbatul. Care face lucrurile să se întâmple. Reacţionează şi acţionează. Fără el, Bărbatul, nu ar exista decât o scânteie fără sens, fără rost, care s-ar stinge…
Doar că Femeia trebuie să ştie să fie şi Elevul în relaţie. Şi ca să facă asta, are nevoie să iasă din rolul de Femeie şi să intre în cel de Fiinţă. Fiinţa care învaţă. Învaţă pentru a putea fi apoi Profesor. Este Elevul ei, este Elevul lui, este Elevul altora şi este Elevul Vieţii.
Iar lecţia cea mai importantă pe care este nevoie să o înveţe Femeia-Fiinţă-Elev este Lecţia Iubirii. Iubirii de sine, înainte de toate. Pentru că doar iubindu-se şi preţuindu-se pe sine, va fi iubită şi preţuită de el, Bărbatul.
Sunt şi bărbaţi care nu vor o femeie care se iubeşte şi se preţuieşte pe sine. Pentru că aşa se simt ei puternici. Dar acolo nu mai este vorba despre iubire, ci despre putere. Despre ego şi atât.
Însă o Femeie care a fost şi este Elev, a fost şi este Profesor, este Femeia care ştie să-şi facă Bărbatul să se simtă puternic nu prin a se lăsa ea pe sine mai prejos, ci prin a-i da lui putere din iubirea ei. Pentru că doar Iubirea este adevărata putere.
Aşa e în povestea mea cu omul drag. Şi nu este nici greu, nici uşor. Este doar posibil. Trăind în prezent. Conştienţi ambii. De ei înşişi. Şi fiecare, de celălalt. Şi dispuşi să-şi fie unul altuia şi Elev şi Profesor. Urmându-şi fiecare propriul inner guide. Adică inima. Pentru că Iubirea este în inimă, nu în altceva.
