Un om tare drag sufletului meu, rănit cândva în adâncul sufletului, îmi tot spune că nu mai crede. Nu mai crede în iubire. În iubirea autentică, aceea care este şi rămâne. Pentru o viaţă.
Un timp am încercat să-l conving că nu este aşa. Apoi, un alt timp, l-am lăsat să creadă ce vrea, eu păstrându-mi convingerea. Şi, la un moment dat… am simţit să încerc asta. Să văd dacă mi se potriveşte. Şi-am început să fiu “în afara Poveştii”. Doar că, oricât aş vrea eu şi mintea mea să mă mint, nu-mi iese! Inima mă trage de mânecă şi-mi spune adevărul :). Iar adevărul este că eu cred în Poveste. Şi vreau Povestea.
Ştii despre ce e Povestea? Este despre iubirea autentică, aceea, de oameni mari şi adulţi, conştienţi şi treji, care ştiu să-şi fie unul altuia alături. Indiferent de provocări, tentaţii, dureri sau bucurii.
Povestea este despre oameni care trăiesc cu ochii larg deschişi. Cu sufletele deschise. Cu mintea trează. Cu raţiune. Dar cu o raţiune care vine după simţire. Pentru că eu cred că viaţa se trăieşte mai întâi din inimă şi apoi din minte.
Şi Povestea asta durează. Rezistă. La orice. Pentru că oamenii au capacitatea să facă Povestea vie în fiecare zi. Cu efortul de a fi treji şi asumaţi.
Uite, eu cred că umanul din noi ne face să fim (sau să ne credem) slabi. Umanul, adică EGO-ul. El este cel care tot timpul face comparaţii. Care priveşte numai din afară şi nu are abilitatea să privească şi dinăuntru. Şi când priveşti doar din afară, nu ai cum să vezi decât imaginea. Aparenţa. Nu profunzimea.
Iar Povestea este despre profunzime. Nu despre aparenţe superficiale.
În Poveste, când ea este tristă, el vrea să-i ştie tristeţea. Nu să i-o trăiască, ci doar să o ştie. Nu să mimeze, ci autentic să o înţeleagă. Că despre asta este profunzimea de oameni maturi, treji şi asumaţi.
În Poveste, când el este abătut, ea vrea să-i fie umăr. De sprijin, nu de plâns. Sau şi de plâns. Că eu nu cred prostia cu “bărbaţii nu plâng niciodată”. Ba plâng şi plânsul nu e slăbiciune. Doar EGO-ul zice că este aşa.
În Poveste, ştiu să-şi fie împreună şi în solitudine. Pentru că solitudinea nu înseamnă însingurare. Şi asta este o parte importantă din Povestea mea. E solitudinea aceea în care, chiar dacă împart aerul aceleiaşi camere, ştiu să nu se sufoce şi să nu şi-l respire unul altuia.
În Poveste, când umanul zice că vrea altceva, poate altă Poveste, cei doi îşi spun unul altuia şi stau la poveşti :). Îşi pun pe tavă sufletele şi minţile deschise şi decid ce fac cu poveştile. Povestea lor şi alte poveşti.
În Poveste, nu sunt doi oameni. Sunt două Fiinţe. Pentru că Fiinţa este mai mult decât Omul. Şi fiinţele acestea două ştiu să dăruiască. Să-şi dăruiască. Fiecăruia lui însuşi. Şi apoi unul altuia. Dar pimează darul către sine. Nu din vreun aberant egoism. Ci pentru că în Poveste fericirea nu e aia pe care o simţi tu, ci aia pe care o simţi prin fericirea celuilalt. Dăruind celuilalt fericire, doar aşa eşti tu fericit. Aşa este în Poveste. Povestea mea.
Şi vreau Povestea asta. Este în mine dintotdeauna. Chiar dacă viaţa s-a tot încăpăţânat să îmi demonstreze până acum că nu este. Că nu poate fi. Autentică. Trăibilă :).
Doar că… explicaţia este alta. Glumesc când spun că viaţa s-a încăpăţânat să-mi demonstreze că nu este. Nu e vorba despre viaţă. E vorba doar despre mine. Care mi-am dat voie să mă îndoiesc. De autenticitatea existenţei Poveştii. Că unul şi altul îmi tot spuneau. Că nu are cum să fie. Că oamenii sunt aşa şi pe dincolo. Că se plictisesc. Că nu sunt sinceri. Că vor altceva. Că nu pot.
Uite că eu nu cred asta. Şi nu o spun iluzoriu şi naiv. O spun cu experienţa cunoaşterii oamenilor pe care i-am atras în viaţa mea. Oameni treji. Oameni conştienţi. Oameni asumaţi. Care nu predică doar, ci sunt, fac, gândesc şi simt. Aşa. Dând deoparte EGO-ul şi trăind din inimă şi cu raţiune.
Da, vreau Povestea. Şi ştiu că, pentru ca Povestea să fie, am nevoie mai întâi să curăţ. Mintea mea. Sufletul meu. Viaţa mea. De ceea ce nu se aliniază Poveştii. De ceea ce o ţine departe. Aşa cum îţi cureţi casa înainte de a pune alte decoraţiuni. Noi, care nu se mai potrivesc cu cele vechi. Şi atunci le dai deoparte pe cele vechi. Că altfel, nu mai iese. Decât haos. Nearmonios.
Da, Povestea este cu armonie. Echilibru. Pace. Tu cu tine. În minte, în suflet şi în viaţă. Curăţenie. După ordinea firească a înşiruirii unei Poveşti. Ca să citeşti o poveste, trebuie să fii acolo. Prezent. Conştient. Atent. Nu cu alte poveşti în cap.
Că tot e final de an. Final de ciclu de 9 ani. Mi-am luat mătura, mopul şi cârpa de praf. Să primesc Povestea cu casa (inimii mele) curată.
