Care sunt lucrurile la care visezi? Nu mă refer la cele materiale. Ci la cele profunde, pe care ți le dorești pentru a te simți împlinit?
Poate vrei un salariu mai mare? Un loc de muncă mai puțin stresant? O casă? O mașină? Sau o altă mașina mai bună/mare/puternică? O familie? Un copil? Încă un copil
? Un partener/parteneră care să te iubească așa cum îți dorești? Să scrii o carte? Să faci un film? Să devii un cineva important? Să călătorești?
Oricare dintre acestea și multe altele ar fi și oricate ar fi… știi ce? Le poți avea oricând. Da, serios vorbesc. Le poți avea. Nu într-o zi sau două, evident. Dar îți spun cert și fără nici o îndoială că le poți avea. Pentru că nu este nimic nefiresc în a le avea. Nimic inuman. Nimic imposibil. Chiar dacă astăzi abia îți duci traiul sau chiar dacă ai vreun handicap. Și caută numai câteva minute pe google să vezi câte cazuri miraculoase vei găsi. Adevărate, nu doar marketing ieftin.
Uite, am să îți dau eu exemple simple și de care sigur ai și auzit: Henry Ford? Steve Jobs? Bill Gates? Mark Zuckerberg? Barack Obama? Anthony Hopkins? Sau chiar tânăra noastră Halep?
Nici ei nu le-au avut. Și pentru ei au fost cândva vise. Diferența o fac doar două lucruri: au crezut în visele lor și au acționat. Fără să se întrebe dacă merită sau nu. Și chiar dacă din când în când poate că s-au întrebat și asta… a fost doar așa, un gând repede alungat. Și au mers mai departe.
În esență, de fapt, despre asta este vorba. Când vrei ceva, fă-o cu toată inima și mintea. Alungă orice gând care conține cuvântul ăsta: MERIT.
E un cuvânt pe care, din păcate, l-ai învățat de mic. Îți amintești când ți se tot spunea că trebuie să înveți ca să meriți? Premiul întâi? Să ți se cumpere ceva? Apoi, de-a lungul copilăriei, adolescenței, tinereții și chiar și vârstei adulte, ai tot auzit părinți, profesori, îndrumători, colegi, prieteni sau alți “oameni mari” spunându-ți despre a merita? Sau condiționându-te în fel și chip cu “merit”?
Să te întreb de câte ori te-ai auzit pe tine însuți spunându-ți “merit” sau “nu merit” una, alta? Inutil. Crede-mă, indiferent ce vârstă ai, deja ți-ai spus-o de prea multe ori. Și chiar nu meriți asta – evident, glumesc.
Eu nu mai cred în “merit”. Am crezut cândva. Acum îl văd pe “merit” ca o limitare. Nu meriți nici un lucru și nu meriți nici un sentiment, trăire, emoție, împlinire, orice. Nu meriți nimic. Și aici nu glumesc deloc.
“Merit” este ca un fel de unitate de măsură. Așa ai învățat. Și așa te comporți. Să te măsori tot timpul ca să vezi dacă (scuzați cacofonia) corespunzi. Pui unitatea de măsură ca să vezi dacă ai ajuns atâta de „departe” sau de „mare” sau de „deștept” sau de „bogat” ca să “meriți” câte ceva: un salariu anume, o casă, o mașină și tot felul de lucruri.
Iar cel mai nociv este “meritul de iubire”. Sau apreciere. Sau respect. Pui unitatea de măsură și concluzionezi: “nu merit eu o asemenea fată!”. Sau “nu merit ca să mă iubească ea!”. Ei, na, pe bune???
Și n-am să zic acum nici “ba meriți!” pentru că nu există așa-ceva. Vrei, îți dorești real și autentic ceva, faci tot ceea ce ține de tine, acționezi, bagi și ceva efort (mai mic, mai mare, după caz J) și gata! Ai! Căci nu-i vorba despre nici un merit. E vorba doar despre vreau, pot, fac și am. Sau sunt. Atât. Restul e balast. Autolimitare. Autoîngrădire. A ta. Învățată de la alții. Devenită tipar de comprtament.
Dumnezeu nu ne iubește pentru că merităm. Ne iubește și punct.
Copilul tău nu te iubește pentru că meriți. Te iubește și punct.
Asta ai de învățat, de fapt. Să te iubești și punct. Fără nici un merit. Când vei ști să o faci, real, autentic, vei elimina pe “merit” din orice. Vei fi și vei avea. Punct. Nu meriți nimic.
Hai să îți mai dau un exemplu scurt. Când dăruiești ceva, nu o faci pentru un merit. Dacă este merit, atunci nu mai este dar, ci pur și simplu judecată. Ai pus unitatea de măsură și ai comparat. Nu ai dăruit.
Iar în filozofia mea de viață, iubirea este în primul rând, dăruire. Mai întâi a ta, ca om. Ca suflet și ca spirit. Apoi, a unor sentimente, trăiri, chiar și lucruri uneori. Dar fără merit. Fără unități de măsură.
Copilului îi dai viață nu pentru că merită, ci pentru că este. Îl alăptezi nu pentru că merită, ci pentru că așa este firesc. Îl îngrijești nu pentru că merită, ci pentru că așa este firesc. Îi cumperi haine nu pentru că merita, ci pentru că așa este firesc.
Și atunci, când crește… de ce să-I condiționezi cu “merit”? Care este logica? Dacă vrei să obții ceva de la copilul tău, nu-l condiționa cu valoarea lui ca ființă și mai ales nu cu iubirea ta. Uită de regula asta. Pentru totdeauna.
Și uită de regula asta mai întâi pentru tine. Cere. 10 din 10. Și ți se va da. Evident, nu va pica din cer. Dacă tu stai comod pe fotoliu ca să-ți vină… uită de așa ceva!
Trimite-n Univers dorința ta. De 10! Adică nu te limita să ceri o căsuță mică, pricăjită, doar să fie-a ta. Cere o casă. Mare. Spațioasă. Cât să îți fie bine-n ea. Și treci la muncă.
Henry Ford nu a visat să facă o mașinuţă mică, pricăjită. Și nici Steve Jobs nu a visat o firmuliță mică, de câteva mii de dolari. Anthony Hopkins nu a visat să joace în filme de duzină. Iar Halep n-a visat să fie doar campioană națională.
Ei, cu toții și mulți alții care sunt deja sus sau gata-gata să ajungă acolo… au cerut 10 din 10! Ți-o amintești pe Nadia? A primit primul 10. Câtă muncă a fost pentru 10? Multă! L-ar mai fi obținut dacă în loc să se antreneze, ar fi stat să se-ntrebe dacă merită???
Cere. 10 din 10. Și fă să se întâmple.
