Nu sunt o mamă perfectă şi nici nu vreau să fiu. Şi nu scriu textul acesta ca să mă scuz sau ca să mă justific. Ci ca să îmi exprim, pur şi simplu, opinia. Iar dacă mai şi reuşesc să inspir pe cineva, deja mă bucur. Nu pentru orgoliul meu personal, ci pentru oamenii mari care vor fi copiii noştri.
Nu sunt o mamă perfectă. Nu mi-am înscris fiica la 7 sau 10 cursuri extra-şcolare care să o ţină ocupată până la 8 seara. Eu cred în copilărie şi în bucuria copilăriei. Aşa cum am trăit-o eu. Făceam doar gimnastică. Şi culmea este că şi Mara tot gimnastică vrea. Şi va face dacă îşi va dori suficient cât să nu o perceapă ca pe un „must”.
Şi ştii ce? Eu cred că talentele când le ai, ies singure la suprafaţă. Pentru că talentul e cu pasiune. E cu vreau să fac. Cu „abia aştept să fac!”. Eu stăteam cu orele după antrenamente şi lucram de una singură. Nu că aş fi fost vreo ambiţioasă. Nu din competitivitate o făceam, ci pentru că pur şi simplu îmi plăcea.
Nu sunt o mamă perfectă. Nu fac lecţii suplimentare cu Mara. Decât foarte rar şi atunci în joacă. Pentru că vreau să iubească şcoala şi învăţatul, nu să le perceapă ca pe ceva neplăcut. Nici ai mei nu au făcut lecţiile cu mine. Adică nu m-au pus să fac. Mă întrebau dacă am lecţii şi când o să mi le fac. Şi mi le făceam. Eu singură. Ei doar mă verificau.
Şi ştii ce? Mara singură îşi ia caietele şi mă cheamă să fac lecţiile cu ea. Iar într-o seară m-a surpsins că după ce a terminat ce avea de făcut, mi-a zis că ea vrea să mai stea să mai scrie câteva propoziâii. Am întrebat-o dacă vrea să stau cu ea cât le scrie. Şi mi-a răspuns că nu. Apoi, a venit să îmi arate. Mândră. Şi eu şi mai mândră, am felicitat-o. Cu tot sufletul de mamă.
Nu sunt o mamă perfectă. Nu vreau ca Mara să ia numai 10 pe linie. Sau FB, cum se acordă acum. Şi sincer îţi spun că nici nu mă interesează că e FB (foarte bine) sau B (bine). Mă interesează, în schimb, să ştie ea ce a greşit atunci când nu ia calificativul maxim. Şi să se corecteze.
Eu am avut în şcoala generală numai 9 şi 10 la istorie sau geografie. Şi la ce crezi că mi-a folosit? Fix la nimic. Şi, în plus, nu mai ştiu mai nimic de atunci. Uite, îţi recunosc sincer că dacă mă iei repede, habar nu am să îţi spun pe unde este pe hartă Zimbabue sau care este capitala Georgiei. Dar am aflat în fix 5 secunde cu google 🙂 . Şi nici nu mai ştiu între ce ani a domnit Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul. Şi crezi că mă simt în vreun fel neplăcut? Delooooc. Şi pe astea le aflu tot în fix 5 secunde cu google.
Asta nu înseamnă că sunt de acord să nu ai nişte cunoştinte de bază. Dar a şti anii exacti între care a domnit Ştefan cel Mare uite că pentru mine nu este de bază. Nu este viaţa mea mai frumoasă şi mai împlinită cu aceste informaţii.
Doar mama era mai fericită fix vreo 10 minute când afla că am luat 10 şi Cristina, Mihaela sau Diana au luat 9 L. Şi aşa am învăţat eu să mă compar cu ceilalţi. Ori eu nu vreau ca Mara să înveţe asta. Nu mă interesează a câta este în clasă. Sau ce calificative iau oricare dintre colegele/colegii ei. Vreau ca ea să înveţe pentru ea. Atât. În ritmul ei.
Nu sunt o mamă perfectă. Nu o pun zilnic să-şi facă ordine în cameră. Uneori chiar trec muuuulte zile şi se ajunge la un dezastru general. I-am zis: „Îţi faci ordine, primeşti jucării noi; nu îţi faci ordine, nu primeşti. Tu decizi.”. Şi i-am mai explicat că aşa e şi cu serviciul când va fi mai mare: „Dacă munceşti, primeşti salariul, dacă nu, nu. Nimeni nu ne dă pe gratis nimic la serviciu. Ne dau oamenii dragi, prietenii. Ei da, ne dau, adică ne dăruiesc. Pentru restul, e un schimb: tu munceşti şi firma sau clienţii tăi te plătesc. Şi munca nu înseamnă ceva neplăcut. Uite, ţie îţi place să faci design. Poţi să munceşti cu plăcere. Dar trebuie să munceşti ca să primeşti bani. Adică faci hăinuţe şi oamenii ţi le cumpără. Dar dacă te obişnuieşti să stai în dezordine, se poate întâmpla să confunzi hăinuţele sau să încurci comenzile şi oamenii nu te mai plătesc pentru că nu le dai ce ţi-au cerut.”
Mama mă punea zilnic să îmi fac ordine şi curăţenie. Şi verifica de fiecare dată cu sfinţenie. Şi la ce mi-a folosit? Am făcut ani de terapie şi coaching ca să pot şterge paternul ăsta. Că nu puteam nici să gândesc dacă era dezordine sau nu era perfect curat! 🙁
Nu sunt o mamă perfectă. Nu-i dau numai alimente bio şi nici nu insist cu disperare să se spele pe mâini 5 minute. Uneori nici nu insist să se spele. Pentru că eu nu cred în viruşi şi boli pur fizice. Am făcut un liceu sanitar. Am fost 9 ani asistentă medicală. Ştiu despre partea medicală. Şi medicina alopată. Doar că între timp, am descoperit şi alte lucruri. Am citit mult despre Noua Medicină Germană şi am explorat tot felul de teorii despre somatizare. Şi am ales varianta asta. Că orice afecţiune sau boală se produce doar atunci când avem un conflict interior. Şi de când am ales să văd aşa viaţa, nu m-am mai îmbolnăvit de nimic. Şi chiar dacă au fost unele afecţiuni, au dispărut fără medicamente pentru că am conştientizat şi rezolvat conflictul din mine care determinase afecţiunea.
Mara încă nu pricepe lucrurile astea. Dar, când are ceva, o ajut să îşi dea seama ce conflict somatizează. Nici la asta nu primesc uneori răspuns pentru că nici ea nu ştie şi nu are capacitatea de a conştientiza încă. Şi atunci aplic simplu şi cu multă iubire h’oponopono: “Îmi pare rău. Te rog să mă ierţi. Mulţumesc. Te iubesc.”, adică iau boala ei ca pe o responsabilitate a mea. Dacă nu ştii ce înseamnă şi vrei să afli, citeşte cartea „Zero limite”.
Nu sunt o mamă perfectă. Sunt umană. Uneori mă enervez. Alteori am şi eu supărările mele. Uneori răspund mecanic. Alteori nu am suficientă răbdare. Da, greşesc. Nu sunt perfectă, nici nu vreau şi nici nu pot.
Dar în imperfecţiunea mea, rămâne constantă iubirea necondiţionată. Faţă de mine, ca mamă. Şi faţă de Mara. Şi iubirea aceasta mă face să îmi cer iertare. Şi mie şi ei. Şi să învăţam. Amândouă. Despre noi. Despre iubire. Despre a-ţi recunoaşte greşelile. Despre iertare. Despre a fi sinceră. Despre îmbrăţisarea cu lacrimi în ochi. Lacrimi triste sau lacrimi vesele. Lacrimi din suflet. Sufletul plin de iubire.
Vreau un copil fericit, nu un copil-geniu. Dacă este să fie geniu, oricum va fi. Dar copilăria nu i-o va mai da nimeni înapoi. Copilăria în care acasă, după şcoală, se joacă, nu o ia de la capăt… cu opţionale, ordine şi curăţenie, teme suplimentare si altele asemenea.
Vreau un copil fericit, nu un copil eminent. Şi cred că datoria mea ca mamă este să o învăţ despre CUM, nu despre CE. Şcoala si societatea au grijă să ne tot înveţe despre CE. Ce să simţim, ce să gândim, ce să facem, ce să fim.
Eu, ca mamă, vreau să o învăţ despre CUM. Cum să simă, cum să gândească, cum să facă, cum să fie.
– Să simtă autentic şi să nu-i fie frică de ceea ce simte, ci să înţeleagă şi să accepte ceea ce simte pentru a putea transforma.
– Să gândească liber, dar şi flexibil, adică să aibă propriile ei opinii, păreri, concepte, dar să îşi păstreze tot timpul curiozitatea de a afla şi altele noi.
– Să facă tot ceea ce simte să facă, să-şi asculte intuiţia şi inima, dar să treacă şi prin filtrul realităţii şi al gândirii.
– Să fie EA. Să aibe încredere în ea, să se respecte, să îşi dea libertatea de a fi ea în orice context, să se iubească pe ea însăşi şi pe ceilalşi aşa cum Dumnezeu o iubeşte.
Sunt mamă. Imperfectă, liberă şi fericită. Şi vreau un copil imperfect, liber şi fericit.
