Hai să îți spun despre un paradox trăit de mine personal.
A fost cineva în viața mea care mi-a spus că vrea cu mine „totul sau nimic”. Și-mi aducea, oricând și oricăte argumente care să susțină abordarea lui.
Mă simțeam de fiecare dată presată, pusă la zid. Zidul creat de el. Mă speria și mă făcea să fug. Să vreau să fug. Departe, cât mai departe.
Era o iubire de un egoism bolnăvicios. De fapt, o așa-zisă iubire. În care el făcea scenarii, iar eu era suficient să fiu și să joc de Oscar. Să urmez scenariul.
Un timp mi-a plăcut asta. Deși prietenele mele dragi îmi tot atrăgeau atenția că nu este bine. Doar că vreo 70% din scenariul creat de el se potrivea cu ceea ce îmi doream la acel moment.
Făceam lucruri pe care mi le dorisem de mult timp. El le cunoștea. Lucrurile acestea pe care eu mi le doream. Și, pentru a mă avea, le inclusese în scenariu. Habar nu am nici acum (n-am mai pierdut vremea să-mi dau seama de asta) dacă sau cât de mult își dorea și el acele experiențe din scenariu. Sau dacă le făcea doar pentru a mă atrage către el.
Și, evident, scenariul a început ușor-ușor să se complice. A ajuns curând să corespundă din ce în ce mai puțin dorințelor mele. Felului meu de a fi.
Mai întâi a scăzut la 60%, apoi la 50%… până când a mai rămas foarte puțin. Scenariul deja nu mai includea dorințele mele, ci doar pe ale lui.
Mă simțeam prizoniera viselor lui. Și punea foarte multă presiune pe visele mele. Pe mine.
N-am făcut-o niciodată până acum nici măcar de hobby, pe scenă. Dar am făcut-o de foarte multe ori în diverse situații și contexte și am constatat că îmi place că am ceva talent actoricesc.
Dar să fiu actriță în propria mea viață… no way!!! Nu vreau și nu pot să mimez sentimente. Să mă mimez pe mine.
Totuși, am continuat să mă mint. Să-i găsesc „circumstanțe atenuante”. Să-i dau șanse. Până când nu am mai putut. Întreaga situație m-a adus la gesturi de-a dreptul aberante. Care m-au speriat. Nu mă credeam în stare de acele gesturi.
Am realizat imediat că erau gesturi oarecum copiate de la el. Nu mai eram eu. Eram un „altcineva” care nu-mi plăcea. Era un rol învățat.
Mi-a fost incredibil de greu să pun capăt. Încă îi este greu să accepte această realitate.
Eu? M-am detașat imediat. Mi-am regăsit libertatea. Și-mi era atâta de bine!!!
Doar că vezi tu, Universul ăsta este în permanență atent și nu face rabat de la nimic. Ce crezi că a urmat în viața mea?
Ei, da!!! Exact asta a urmat: o expriență similară, trăită, de aceasta dată, de mine. Pentru că totul este ciclic. Și MULȚUMESC însutit, înmiit Universului că mi-a dat această șansă imediat, cât încă totul era proaspăt și am avut imediat conexiunile la îndemană.
M-am îndrăgostit. Fulgerător. Intens, profund. Un sentiment din acela care pur și simplu îți fură toată rațiunea. Ești emoție și atât. Și reacționezi pur emoțional.
M-am trezit făcând scenarii. Intrând cu bocancii în sufletului lui. Cu bocancii mei plini de o iubire patologică, egoistă, plină de așteptări, în care puneam o enormă presiune pe el să îmi îndeplinească așteptările.
Mi-a spus. În multe feluri. Negam. Deși în mine știam că fac asta. Și m-am trezit spunând: „Vreau totul sau nimic cu tine!!! Și sunt dispusă să risc, să fac orice. Pentru că doar asta vreau!!!”
Evident… a fugit. Mi-a spus simplu: „Adună-te”, s-a urcat în taxi și a plecat. Am ramas reflectând. Punându-mi mii de întrebări. Plângând. Cum nu mai plânsesem de muuult timp.
Mă tot întrebam cum de am lăsat să se întâmple asta. O mai trăisem în urmă cu foarte mulți ani, când eram doar o adolescentă.
Am înțeles curând că totul venea pe nevoia de siguranță. Pe care aveam sentimentul că nu o primesc. De fapt, ca să fiu corectă, o primisem un timp. Apoi… nu am mai primit-o.
Ca atunci când îți iei un minunat aparat de făcut „nu-știu-ce”, îl probezi în magazin, funcționează, ajungi cu el acasă, funcționează, dar rezultatele sunt foaaarte slabe comparativ cu ce era în reclamă. Simți dezamăgire și tot încerci să vezi ce este în neregulă. Folosești în toate felurile posibile aparatul doar-doar o merge așa cum visai tu.
Așa a fost și cu mine în experiența aceasta. Primisem. Un timp. Apoi, când am început să cer tot mai mult, să presez pentru a primi… aparatul s-a supraîncălzit și a cedat.
Am încercat să-l bag în service. Să repar. Hmmm… poate cu un aparat electric ar fi mers. Cu oamenii e altfel.
Pastila de coaching
Și am decis să scriu despre această expriență tocmai ca să îți trag un semnal de alarmă. De fapt, două.
- În viețile noastre, totul este ciclic. Este Legea Universală a Karmei: ce dăruiești, aia primești.
Eu am trăit o experiență pe care nu am înțeles-o, nu am învățat nimic din ea, am judecat-o (de fapt, pe el). Și Universul mi-a adus acea experiență pe propria piele.
- Mai este o lege frumoasă. Legea Universală a Oglinzii: majoritatea oamenilor cu care te întâlnești în viață îți sunt oglinzi. Ei vin în viața ta ca să îți arate despre tine.
Primul „el” a venit sa îmi arate egoismul și iubirea egotica. Din mine, nu din el. Eu am respins total lecția. Am gândit: „Eu nu sunt așa!” și l-am judecat. Muuuult de tot. Atunci, Universul mi-a arătat dureros, îngrozitor de dureros. Că sunt și așa. Și că mai am de treabă cu mine până când să învăț iubirea necondiționată.
Așa că mi-am zis: „Universul și-a făcut treaba. Acum e rândul meu să-mi fac treaba. Că a durut atât de tare încât vreau să învăț definitv lecția asta.”
Cum îți poate folosi ție asta? Întreabă-te:
– Ce nu-mi place acum la persoana de lângă mine?
Sau, dacă nu ești acum într-o relație, întreabă-te ce nu ți-a plăcut la acei „ei” sau „ele” care au fost prin viața ta.
Apoi, că îți convine sau nu, acceptă asta: NU ÎȚI PLACE ACEL CEVA PENTRU CA ȘI TU ÎL AI. Doar ca manifești acea caracteristică negativă în alt domeniu din viața ta.
Cele șapte domenii ale vieții sunt: familie, carieră, social, sanatate, mintal, spiritual, financiar.
Întreabă-te:
– În care domenii din viața mea am și eu această caracteristică sau acest comportament?
Și caută, caută, caută. Sigur vei gasi minim unul.
Secretul este că atunci când descoperi asta, ieși din judecată. Din a-l judeca pe celălalt. Și atunci se creeză spațiul favorabil pentru a înțelege și a face altceva. Abia atunci poți să începi să cauți o soluție.
A trecut ceva timp de la cele povestite și încă mă mai bucur de lecția învățată. Doar că… simt și conștientizez că nu este chiar completă. Viața mi-o tot arată prin chiar ceea ce trăiesc acum. Și știu că până nu va fi completă, vor tot veni experiențe care să îmi arate ce „capitole” mai am de învățat sau de repetat ca să le pricep sensul profund. Dar sunt confortabilă cu asta. 🙂
