Oricum ar fi, nu pot fără pasiune. Nu pot și gata. Uite, îmi declar public și deschis limita. Slăbiciunea.
Glumesc 🙂 . Nu o văd deloc o slăbiciune. Dimpotrivă. Pasiunea mie îmi este sursă. De viață, de bine, de a face bine, de a dărui, de a vorbi, de a simți, de a spune… de a tot! Pasiunea îmi dă energie. Îmi umple mintea și sufletul. Îmi umple trupul și întreaga ființă. Numai scriind despre pasiune și simțind-o culcușită prin cotloane din “a fi”-ul meu… mă apucă o vibrație de peste tot!
Hei, și nu te gândi la pasiunea aceea venită din iubirea carnală. E și aia o parte din mine, recunosc. Dar eu vorbesc acum de pasiunea care se simte dincolo de trupesc și uman. Pasiunea care e iubire și dăruire totală. Abandon întru-totul.
Știi, dacă ar fi să pun alături pasiunea și iubirea de Dumnezeu, i-aș spune smerenie. Știu că poate sună ciudat, dar vreau să înțelegi la ce pasiune mă refer. E trăirea aceea, cea mai pură ca sentiment, ce te înalță pâna acolo, sus de tot, știindu-ți, în același timp, atât micimea, cât și perfecțunea divină.
Dacă ar fi să pun alături pasiunea și iubirea mea de oameni, i-aș spune ca mai sus: dăruire totală.
Știi ce mă inspiră să scriu asta? Sunt oameni în jurul meu, oameni care îmi știu părți de viață și suflet, care mă iubesc și mă vor în diverse feluri în viețile lor și cărora le sunt recunoscătoare că există. Sunt, însă, și oameni care dimpotrivă… Și unii și alții, în măsuri diferite, evident, au sentimentul sau chiar convingerea că știu despre mine. Și îmi tot spun despre mine. Și îmi spun și despre ei. Diverse. De bine, de mai putin bine sau chiar de rău.
Cu cei din urmă recunosc că am încercat de toate. Tot ce m-a dus mintea și m-au ținut puterile. Și încă n-am reușit. Nu am reușit să-i fac să vadă. Să vadă așa cum se vede de la mine. O, Doamne, cât m-am chinuit și câtă energie mi-am stors de prin minte și de prin suflet!!! Terapii de toate felurile, abordări spirituale, psihologice, calm, detașare, i-am iertat, m-am iertat, hóponopono și multe altele. Degeaba! Nu e. Dacă nu e, nu e. Nu funcționează.
Chiar acum vreo 2 ani, într-un context total pozitiv și fără niciun aspect ne-la-locul-lui, am primit acuzatii. Și de care acuzații!!! Și nu de la o persoană care să zici că nu ar avea de unde să mă știe. Ci tocmai de la o persoană cu care am împărțit același aer vreo 13 ani…!
Am respirat. Adânc. Încă mirată (naiva de mine, cum ar zice prietenele mele dragi!). Și iar am citit (un sms) și iar am respirat. Mai adânc. Și-am închis ochii să înțeleg de ce oare. Ce mai am de învățat dupa atâta timp? Poate că am de învățat să las. Să treacă. Să nu mai doară. Să nu mai rezonez iar și iar. Uite, na, sunt și eu al naibii de umană 🙁 .
Și dupa încă alte respirații, de zi și de noapte… am înțeles. Că nu e despre mine. Da, știu, Legea Oglindirii despre care tocmai scriam un articol mai devreme, ar zice că e tocmai despre mine. Da, este. Și știu că mă contrazic. Dar uite cum văd eu treaba asta: e despre mine care încă mai rezonează la un “mine” mai vechi. Rezonează la autoculpabilizare și la victimizare.
Înainte de acel sms, tot vorbisem. Altora. Despre cum și cât de nedrept este el cu mine. Despre cât de puțin îmi știe sufletul și mintea. Acel „el” de 13 ani respirați împreună. Și ce îmi dă Universul? Exact confirmarea. “Da, uite, nu știe. Zice aiureli aberante despre tine. Asta vrei, asta îți dau. Iaca și confirmarea. Mai vrei???” Nu, mulțumesc, îmi ajunge – i-aș zice Universului ăsta băgăcios care parcă altă treabă nici nu mai are!? 🙂
Da, recunosc, eu tot ce fac, fac cu pasiune. Scriu cu pasiune. Muncesc cu pasiune. Gătesc cu pasiune. Mă îmbrac cu pasiune. Ehe, și ce ditamai pasiunea vine când îmi cumpăr haine!!! 🙂 Dansez cu pasiune. Cânt cu pasine (singură, stai liniștit, nu mă aude nimeni). Și prin casă când fac curat, tot cu pasiune fac. Și mă joc cu pasiune. Valabil și că… mă joc cu pasiunea 🙂 . Pentru că iubesc cu pasiune.
Ei, bine, toata aceasta pasiune unii o pot vedea ca un “prea mult”. Efort. Chin. Exagerare. Chiar mama mea îmi zice des că “Tu muncești prea mult, măi Lori!”… Și nu doar mama, ci și alte persoane dragi. Inclusiv acest “el” despre care vorbeam mai sus. Pasiunea mea îl sufoca în acei ani respirați împreună.
Nu-i judec că ei văd așa. Treaba lor. Nu e treaba mea. Doar că uite că mai sunt din când în când situații când parcă îmi vine să îmi cer scuze că sunt așa. Doar ca să înțeleagă. Pe mine, multe din cele ce le fac cu pasiune, mă umplu. Cu energie. Nu mă seacă. Și devin extrem de entuziastă. De plină de viață. De dornică de a face iar și iar. Ca un pozitivism acut, cronicizat, în criză.
Și ca să-ți folosească scrierea și confesiunile mele, concluzionez: oricât și oricum ai face, întotdeauna vor fi oameni în viața ta care, chiar dacă ați împarțit același aer, camera, casă, birou sau chiar viață împreună… nu te aștepta să îți știe sufletul și mintea. Nu că nu ar fi capabili. Sau atenți. Sau că nu le-ar păsa. Ci pur și simplu pentru că sunt altfel decât tine. Iar „altfel”-ul din ei îi face să te vadă așa cum pot ei. Așa cum sunt ei. Fără nici cea mai mica legătură cu tine. Și oricât te vei strădui să-i faci să vadă cum te vezi tu… nu vei reuși. Acceptă și asumă-ți asta. Știi de ce? Ca să nu mai ai așteptări și trăiești dezamăgiri.
Viața fiecăruia este despre el si atât. Realitatea fiecăruia este a lui și atât. Fără nici o legătură cu orice altceva. Fiecare filtrează prin personalitatea și experiența lui de viață. Și fiecare are dreptate să vadă așa cum vede. Suntem diferiți. Punct. Acceptă și nu o mai lua personal. Dacă ceilalți nu te văd așa cum te vezi sau ești tu, nu e nici vina ta și nici responsabilitatea ta. Lasă efortul și chinul. Lasă așteptările și dezamăgirile. Lasă-i să creadă ce vor. Nu poți face tu nimic. Oricât ai încerca.
Pasiunea mea va rămâne pasiune atât cât voi simți să fiu așa. Orice și oricâți îmi vor spune altceva. Pentru că realitatea mea este despre mine. Iar realitatea lor este despre ei.
