Mi-a placut dintotdeauna proverbul acela cu “Nu lăsa pe mâine ce poți face astăzi”. Și nu mi-a plăcut doar pentru că sunt eu o fire activă. Ci pentru că dintotdeauna am considerat că orice clipă ne este dată să fie trăită în cel mai frumos mod posibil. Da, orice clipă! În cel mai frumos mod posibil!
Adică, dacă poți să faci ceva ca să îți fie bine sau și mai bine, de ce să nu faci? Uite un argument: copiii. Ei nu se gândesc “Lasă, că e și mâine o zi”. Nu dom’le. Ei dacă vor ceva, vor acum. Nu mâine. Și insistă și fac tot ce pot să te convingă că acum trebuie. Că acum este cel mai bun moment. De ce? Pentru că ei trăiesc în acum. Nu în mâine. Pentru ei mâine este o noțiune abstractă.
N-ai să auzi nici un copil sub 7 ani spunându-ți “Vreau mâine jucăria aia”. Nu. O să îți spună întotdeauna “Vreau jucaria aia. Acum.” Și când tu îi spui că i-o vei cumpăra mâine sau peste o săptămână sau când o iei salariul… el nu aude decât că nu o va avea când vrea el. Adică acum. Pentru că el, copilul, nu știe ce este mâine sau peste o săptămână.
Și chiar și când mai crește, tot acum o să îți ceară. Până când, cu atâta educație pe capul lui, din toate părțile, îl va învăța și pe “mâine” și pe “peste o săptămână” sau pe “când iau salariul”. Doar că tot cu frustrare se va lăsa. Un timp. Apoi, se va lăsa cu cenzură. Autocenzură. Adică va învăța să ceară cu măsură. Pentru că „trebuie să merite”. Pentru că „trebuie să învețe să valorizeze”. Pentru că „trebuie să învețe ce e banul și cât de greu se face”.
Și uite-așa plantăm în mințile copiilor nostri cum să se valorizeze prin bani! Așa plantăm ideea de „a merita”! Lui, copilului îi place să se joace. Asta este realitatea lui. Și noi, părinții îl îngrădim. Îl punem să facă ceva ce nu-i place si legăm de asta valorizarea. Valorizarea lui, ca individ. Îl învățăm că munca este ceva greu și neplăcut, încă de mic. Încă de când habar nu are ce este aia.
Îl învățăm că trebuie să facă ceva ca să obțină ceva. Ceea ce nu este deloc greșit, doar că nu trebuie să legăm ideea aceasta si de „a merita”. De valorizare. Pentru că raționamentul lui de mai târziu va fi așa: „Dacă nu fac ceva neplăcut, nu merit, nu am valoare. Adică, pentru a avea valoare trebuie să fac lucruri neplăcute. Lucruri care să nu mă facă să mă simt bine. Adică trebuie să plătesc plăcerea cu durere.” Și uite cum ia naștere paradigma suferinței.
Știi, există două paradigme prin care ajungi la Dumnezeu. Una este cea a suferinței, asemeni lui Isus, care s-a sacrificat și a suferit. Cealaltă este cea a iubirii. Noi, oamenii nu venim să o experimentăm pe cea a suferinței, ci pe cea a iubirii. Suferința deja a fost. El, Isus, s-a sacrificat și ne-a mântuit de suferință. Noi nu suntem Isus. Nu venim in viețile astea să facem ce a făcut el. Dumnezeu ne spune că venim să învățăm iubirea. Că ne iubește necondiționat. Nu trebuie să facem ceva ca să ne iubescă. Și, mai ales, nu trebuie să facem ceva neplăcut ca să ne iubească. Nu trebuie să suferim.
Dar noi învățăm încă de mici că trebuie să ne amânăm plăcerea. Să învățăm să ne amânăm plăcerea. Până când asta va deveni un obicei. Și ghici ce? Amânarea, în sine, va deveni un obicei. De ce să fac astăzi? Ca să fac astăzi trebuie, conform patternului învățat, să fac ceva. Ceva neplăcut. Ca să merit. Așa că… mai bine renunț înainte de a mă gândi. Sau de a-mi dori. Și rămân în frustrare. Nici nu mi-am dorit, nici nu am apucat să vreau… că am și renunțat!
Știi, era și un banc haios cu iepurașul care vroia să ceară împrumut ursului o tigaie pentru că i se făcuse pofta de clătite, dar nu avea tigaie. Avea aluat pt 20 de clătite. Pleacă el spre urs și se întreabă în gându lui “Mă, dacă ursul vrea 5 clătite ca să îmi dea tigaia?” Merge el ce merge și se gândește iar “Mă, dacă ursul vrea 10 clătite? Ei, îmi ajung mie restul…” Merge el ce merge și se gâdește iar “Mă, dacă ursul vrea 15 clătite? Ei, eu sunt mic îmi ajung mie 5 clătite să-mi potolesc pofta” Merge el ce merge și ajunge la ușa ursului și înainte să bată la ușă se gândește “Mă, dacă ursul vrea 20 de clătite?” Bate la ușă, ursul deschide și iepurașul îi zice: “Îmi bag p**a în tigaia ta!”
(scuză limbajul neortodox, dar știi cum e cu bancurile. Dacă nu le spui așa cum trebuie spuse, nu mai au haz 🙂 )
Ei, cam așa. Renunțăm și noi înainte de a ne dori suficient. Sau ne amăgim, lăsând pe mâine. De ce mâine și nu azi? Cum ar fi să te gândești și să începi să înlocuiești paradigm suferinței cu ce a iubirii? Adică, în loc să te gândești că pentru a avea astăzi trebuie să faci un efort, ceva neplăcut… gândește-te că te iubești pe tine suficient încât să-ți oferi acel ceva astăzi. Lasă efortul. Lasă ideea cu care ai crescut. Aia de neplăcut. Caută în tine soluțiile. Așa cum face un copil. Minim de efort cu maxim de impact.
Amânarea și renunțarea sunt foarte simple. Dar sunt o fugă. A ta de tine. O menținere inconștientă a ideii de „nu merit”. Lasă, o să merit altă data. Mâine, poate. Și ce te face să crezi că nu vei zice și mâine că lași pe următorul mâine?
Uite, mai îmi vine în minte un banc. Cică undeva în Vestul Sălbatic era un bar în care scria mare “Mâine servim gratis”. Și vine un cowboy, bea ce bea si când vede anunțul acela, renunță să mai bea, amânând pe mâine. Vine a doua zi, se așează confortabil și bea. Și bea. Și tot bea. Și la un momendat chelnerița îi spune că a băut de cam mulți bani. La care cowboy-ul relaxat spune: “Păi scria că astăzi serviți gratis!”. “Nu astăzi, mâine” – răspunde relaxată chelnerița în timp ce-i punea nota de plată sub nas 🙂 .
Deci: ești sigur că mâine nu va fi un permanent “mâine”? De ce mâine și nu azi? Dumnezeu ți-a dat fiecare clipă din viața ta ca pe un dar. Un dar se primește și se desface atunci când l-ai primit. Nu mâine.
Cineva mă întreba odată dacă nu cumva este asta o grabă, o nerăbdare a mea. Nu este. Știi de ce? Pentru că nu grăbesc ceva ce este deja. Dacă pot să fac astăzi să-mi fie mai bine, asta înseamnă că mă grăbesc? Mă grăbesc să ce? Să îmi trăiesc mai frumos viața? Să îmi fie mai bine? Dacă ție ți se pare o grabă, atunci zi-i grabă. Eu îi zic firesc. Normal.
Da, așa e normal. Să ne trăim viețile frumos. Și nu vorbesc de normalul cu norme și reguli și tipare. Ci de normalul divin, pe care l-am primit în dar o dată cu viața. Normalul divin care înseamnă să-ți trăiești viața frumos. În bine și în “din ce în ce mai bine”, așa cum am învățat în Metoda Silva.
Nu lăsa pe mâine ce poți face azi. Azi… și mai corect spus, ACUM este singura realitate concretă. Este singurul reper clar și indubitabil. Ieri a trecut, mâine este o supoziție. Acum este totul. Acum se întâmplă viața ta. Dacă acum poți face ceva, dacă acum poți face să îți fie mai bine, alege acest „acum”. Mâine îți vei aminti de acest „acum”. Și poți face ca această amintire să fie una care să te facă să zâmbești. Sau… care să nu existe. Pentru că ai ales să o lași pe mâine.
