Ador să gătesc. Evident, nu pentru mine. Când sunt doar eu cu mine, nu am poftă nici să mănânc, deci să gătesc – nici vorbă!
Ador mai ales să fac bunătățuri la zile deosebite. Așa, cum este Crăciunul. Deci, cozonaceală și motiv de bucurie, ziceam eu cu vreo săptămână înainte. Doar că fix în ziua în care mi-am propus, m-a lovit o răceala. De-aia de Lună Plină. Cu dres și rezolvat de conflicte. Că așa-i la Lună Plină. Stau și mă gândesc. Energie n-aveam nici de uitat la ingrediente… dar gândul de “vreau cozonaci făcuți de mine!!!” mă obseda.
Deci: măsurat, încălzit, amestecat, dospit, mixat, tăiat, mărunțit, aromat, frământat, copt… în bucătărie 30 de grade, eu 39 de grade. Așa, să ne asortam. Eu și bucătăria. Ca să fac față, el îmi spune să storc 3 lămâi și să le amestec cu multa miere. Zis și făcut. Ce gust divin au cozonacii dupa 3 lămâi cu miere!!!
Ziua de Ajun. Mai era de frecat pe ici, pe colo, o mașină sau chiar două de rufe, jucării prin toată casa, tăvile de cozonaci, praful, aspiratorul… eu tot 39 cu ceva. Și iar multă lămâie, miere, ceai… și degeaba. Ce aspirator? Ce frecat? Ce rufe? Somn. Mult somn. Epuizare. Durere în fiecare celulă. Transpirație dupa transpirație și frison dupa frison. În miezul nopții – de Ajun – el fuge la farmacie. Aspirină, algocalmin fiole. Eu, în frison, îl văd cum vine. Într-o mână cu o lingură, în cealaltă cu un pahar. Frison. Tremur de nu mă văd. Înghit din lingură. Shit!!! Amar!!! Îmi dă paharul. Gust de apă statută. “Bea tot!”. Îl ascult. Frison. Tremur, mă fac mică și mă ia în brațe. Ajun.
Dimineață. Transpirată, 39 cu ceva. Nu se lasă. Greu conflictul ăsta!!! De Lună Plină. Ziua de Crăciun. Oboseală. Epuizare. Somn. Mâine trebuie să plec. Nu am ce face. O dau pe antibiotic. Deja erau 2 zile si 2 nopți de febră.
A doua de zi Crăciun. După 2 doze de antibiotic. Ceva mai bine. Dar încă ușoară febră. Plec. „Ai curaj” – îmi spune. Trag de mine și o să plec. Bagaje, Mara, jucării, taxi, tren, oboseală, transpirații. Stare de extrasenzorialitate. Parcă sunt în afara mea. Conștientizez. O parte din mine rămâne acolo, lângă el. Dar nu e asta. Funcționează doar pilotul automat.
Mama, tata, pupături, prieteni dragi din copilărie. Copiii. Joacă. Colinde. Sarmale, friptură, cârnați. Antibiotic. Încep să mă simt. Pe mine.
Mașină. Spiritualitate. Coaching. Prietena dragă. Îi arăt femeia din ea. Frumoasă. Iubită. Soțul ei îmi mulțumește. Am din nou energie. Vorbesc cu pasiune. Energie. Sunt eu. Nu febră. Nu frisoane. Nu transpirații.
Focșani. Ana. Nasti. Oameni noi. Oameni vechi și oameni noi. Frumoși. Râd. Cu ei. “Mi-e dor de tine…” în gând, în suflet, în tot… “Dacă ai mai lăsa și tu telefonul ăla…” – mă dojenește cu blândețe și iubire Ana.
Noapte. Fără febră. “Te iubesc…”
Conflictul. Sms dupa sms. Lacrimi. “Luptă!!!”. Nu cu el, cu mine. Cu fricile mele. Cu atașamentele mele. Atașamente față de frici. Că le stiu. Ne știm așa de bine! Ne ținem așa, de cald, una alteia. Eu și frica. Aia. Una. Care a mai rămas. Conflictul. Lupt. Nu mai vreau să lupt, apoi. Prieteni dragi. Activity, râs, mimat, desenat, miză. Râs. Mult râs. Sunt în mine. “Mi-e dor…”
Ultima zi. De Crăciun. Ultima noapte. Cu ea. Pe anul ăsta. “Luptă!!!” – îmi zice. Că poți.
Tren. Bagaje. Mara. El. Mi-e din nou acasă. Doar am fost cu sufletul puțin, la colindat.
Morala? De multe ori, când simțim să plecăm undeva, e pentru că acolo mai este ceva. Ceva de rezolvat. Sau de luat resurse pentru a rezolva. Nu ne ducem degeaba. De fapt, nici macar nu ne ducem acolo, ci ne reîntoarcem. Ca să ceva.
Și Dumnezeu mi-a zis că trebuie să fiu acolo. Așa, cu febra și răceala mea. Ca să-mi rezolv conflictul, sau să mai înțeleg ceva din el. Din mine. Și mi-a dat și puterea. Da, Dumnezeu mi-a dat puterea să ajung acolo, cu tot cu febra și răceala mea.
Lupt și iubesc. “Frumoasa mea amazoană…” – zice el…
