Era să ne certăm. Ei, ceartă de-ndrăgostiți…! Că așa e când e pasiune multă și încă nu-l știi prin toate ungherele de suflet și de minte pe celălalt. Și când încă te mai bântuie fantomele trecutului în care ba nu te-ai simțit iubită, ba n-ai simțit că exiști așa cum ai fi vrut pentru vreun “el”, ba ai dat mai mult decât era cazul și ai sufocat, ba te-ai simțit nesigură și multe alte fantome, care de care mai schimonosite de frică, de îndoială, de neîncredere, de ne-iubire de tine însăți…!
Era să ne certăm pentru că în acel moment nu mai eram în iubire. Eram în EGO. El a intrat în EGO. Și EGO-ul meu a răspuns. Că așa face EGO-ul. Se lasă la iveală când simte un alt EGO. Și oricât de trează sau de conștientă sunt eu, impulsul a venit. Și în loc sa acționez, am reacționat. Câteva minute. Până când l-am dat deoparte. Pe EGO, nu pe el 🙂 .
Dintotdeauna am perceput lucrurile așa. Puterea și iubirea sunt două lucruri distincte. Care nu au nimic de-a face unul cu altul. Care nu pot coexista. Și culmea este că, deși știam asta așa, în adâncul sufletului și minții mele, subconștientul meu îmi dicta alegerile, deciziile, acțiunile, totul, conform cu ceea ce era acolo, în el. Nu în mintea mea conștientă.
Așa că am tot ales și decis să intru în situații și relații în care era vorba despre putere și nicidecum despre iubire. Iubirea pe care aveam eu impresia că o simt sau o văd la el sau la mine… era doar o iluzie venită din propria mea minciună față de mine însămi. Eu cu mine nu eram în iubire, ci în putere. Iar această luptă de putere o proiectam în situație sau în relație. În mine, însă, mă luptam să fiu, să simt, să gândesc, să… orice în loc să mă iubesc. Să mă accept. Să mă respect.
Se spune că un adevărat razboinic își respectă dușmanul, adversarul. Ei, bine, eu nu eram nici măcar o adevărată războinca acolo, în mine. Eram de o lașitate fantastică. Cream lupta și apoi nici măcar nu mă prezentam 🙂 ! Sau porneam lupta și găseam diverse scuze să renunț iar și iar 🙁 . Scuzele erau minciuni pe care mi le spuneam. “Nu am nevoie de asta”. “Nu este acum momentul”. “Nu merită”. Adica nevoia de siguranță + teama de necunoscut.
Mă ascundeam în tot felul de frici. Frici care îmi confirmau iar și iar lipsa de putere.
Și mai era ceva. Parcă tot timpul eram într-o competiție. Eu cu el. O competiție pe care aveam impresia că nu eu o cream. Ci el. Hmm… evident că eu o cream! Ca să îmi demonstrez mie. Când ești în iubire, nu faci comparații, nu te iei la întrecere, nu pui etichete, nu te simți mai jos sau mai sus. Astea sunt ale EGO-ului. Când ești în iubire doar simți și atât.
Și am lucrat mult timp tiparele acestea ale mele. Dar uite că sunt atât de puternice încât uneori tot apar. Evident, acum am ales și am decis fără EGO. Și se întâmplă extrem de rar să mai apară în viața mea situații care îmi răscolesc și îmi scot la iveală urmele de EGO. Dar le accept și le văd firești și pe astea. Pentru că le consider acum un fel de teste.
Că de-aia ne-a și dat Dumnezeu liber-arbitru. Ca atunci când întâlnim situația în care ne-am putea distanța de El, să ne folosim liberul arbitru și să ne întoarcem la El. Nu pentru a demonstra ceva. Ci pentru a ne întări noi pe noi înșine. Pentru a ne vedea frumusețea și măreția din care El ne-a creat. Care se cheamă iubire, nu EGO.
Totul este dual în lumea asta. Femeie-bărbat. Întuneric-lumină. Rău-bine. Yin-Yang. Iubire-putere(EGO). Și Dumnezeu le-a creat așa nu pentru ca să se distreze. Ci pentru ca noi să învățăm să alegem și să ne apropiem de El. Când putem să fim și să alegem tot timpul în iubire și din iubire, atunci învățăm să trăim frumos. Așa cum este și firesc. Viața nu este un “motiv” de chin și de tristețe sau durere. Viața este un motiv de bucurie și de iubire. Dar ca să vezi lucrurile așa trebuie să fi trecut deja și prin partea opusă.
Uite, ca un orb sau ca un surd. Nici unul, nici altul nu știu ce este lumina sau sunetul. Ei știu doar întunericul sau tăcerea. N-ar putea să îți descrie ce este lumina sau sunetul, așa, din propria lor percepție. De asta de multe ori spun că pentru ca să te ridici acolo, în iubire, lângă Dumnezeu, trebuie să fi căzut mai întâi.
Și tot de asta spun. Că era să ne certăm. Pentru că prea era totul bine. Prea era doar lumină și sunet. Și trebuia să experimentăm și întunericul sau tăcerea. Nu ca să apreciem lumina și sunetul, ci ca să trecem testul. Să trecem din EGO înapoi în iubire. Și să continuăm să rămânem. Împreună. În iubire.
