N-am nevoie să demonstrez. Nimănui. Nimic. Doar să fiu. Și tu la fel.

„Tu ești apă. Iei forma vasului în care ești pusă. Te conectezi la celălalt, îi preiei starea și devii ca el. Dacă el e nesigur, devii nesigură. Dacă el este nesigur, tu intri în rolul de salvator.”

Când viața este despre putere și nu despre iubire, apar cele trei roluri dintr-o relație de doi: agresor, victimă și salvator. Și de cele mai multe ori, rezolvarea conflictului de putere se finalizează cu victima care intră în rolul de salvator. Adică își spune cu resemnare: eu sunt de vină. Și-l absolvă pe agresor. Și asta nu face decât să-i confirme și să-i întărească rolul. De agresor. Care și data viitoare va merge pe același tipar.

Nu vorbesc de o agresiune fizică. Vorbesc de cea emoțională. În care e vorba de putere. Pentru că dacă ar fi vorba de iubire, n-ar mai fi nici un rol. Ar fi doar doi oameni care simt iubire. Se dăruiesc și se primesc unul pe celălat așa cum sunt.

Și prietena mea avea dreptate. În patternul meu de suferință, am fost dintotdeauna victima. Doar pentru că eu trebuia să sufăr. Pentru că paradingma mea era că prin suferință ajung la Dumnezeu. Până când am înțeles și am acceptat că și prin iubire ajungi la Dumnezeu.

Da, sunt apă. Mă adaptez oricărei forme în care sunt pusă. Și asta pare bine până la un momendat. Când forma aceea nu e forma mea. Eu îmi știu forma. Este armonioasă, cu contururi clare, care curg lin și frumos. Doar că în frica mea de a nu mă disipa, am căutat cu disperare și încrâncenare întotdeauna o formă. Și cum o găseam, mă lăsam turnată în ea. Și de multe ori forma aceea nu-mi era potrivită. Nu-mi era suficientă. Era mai mică decât volumul meu. Și curgeam. Pierdeam câte ceva din mine, tot lăsându-mă pusă în forme nepotrivite.

Până când am acceptat și am învățat să-mi asum. Să fiu eu cea care își alege forma. Forma potrivită. În armonie cu mine însămi.

„Tu ai nevoie de o bază. De copacul de care să te sprijini. Tu ai nevoie de omul care să fie alaturi de tine pentru Binele tău Suprem.”

Un alt pattern al meu a fost cel de nesiguranță. Neincredere. Ne-iubire de mine însămi. Și căutam să demonstrez. Că pot. Că sunt. Ce sunt. Nici măcar știind ce sunt. Și mă aruncam în situații, relații, experiențe ca să demonstrez. De una singură. Aparent. Dar, de fapt, dependentă. De alții. Și nu acceptam că am nevoie de o bază, nu de un corp-suflet gazdă.

Și am acceptat-o și am învățat-o și pe asta. Că n-am nevoie să demonstrez. Nimănui. Nimic. Doar să fiu. Eu pentru mine, cea mai bună variantă a mea. Cea mai fericită. Cea mai împlinită. Eu pentru mine. Căci, fiind așa, eram și în afara mea la fel. Adică și pentru ceilalți, nu doar pentru mine. Dar mai întâi crezând în mine. Autentic. Și fiindu-mi mie însămi bază.

Iar pentru alte roluri (iubită, prietenă, profesionist), să-mi găsesc bazele potrivite. Puternice. Nu nesigure. Nu manipulative. Nu gata să se surpe la orice urmă de EGO. Că de-aia li se spune „baze”. Clădești cu ele. Pe ele.

„ – Care este scopul tău?

– Să îi ajut pe ceilalați.

– Ca să faci asta, ai nevoie să fii tu puternică, linistită.”

Astăzi accept. Mă accept. Sunt socială și afectivă. Așa funcționez. Mi-am înțeles scopul spiritual. Știu că sunt un canal prin care Dumnezeu a ales să-și trimită iubirea. Către oameni. Și mă las să fiu acest canal. Și am nevoie să ajung la oameni. Și am nevoie să păstrez puritatea acestui canal. Fără frici, îndoieli, neliniști. Fiind ca apa, preiau. Și am nevoie de un „el” care să-mi dea puterea de a filtra. Și de a păstra canalul curat.

„Tu ai nevoie de curățenie. De un om curat, nu care să-ți stârnească neliniștile, să te facă să te simți nesigură. Chiar dacă este într-o altă cameră.”

Ha, cum a fost asta! Copacul de care mă sprijin, îmi da aer. Îmi dă lumina, dar îmi dă și umbră. Ca să nu mă ardă soarele prea puternic. Și nu lasă toate picăturile să treacă atunci când plouă. Îmi dă sevă, dar îmi dă și liberatea de a-mi lua ce am nevoie din seva lui. Și rămâne. Bine înfipt, cu rădăcinile lui puternice. Ăsta este omul curat, din spusele ei. Prietena mea de-o viață. Cu adâncă recunoștință. Tu știi.

Morala scurtei noastre discuții, împărtășită aici?

Suntem ființe sociale. Unii ne sunt surse, alții resurse. Pentru unii suntem surse, pentru alții resurse. Și avem nevoie să ne umplem pe noi înșine ca să putem fi așa fără să ne pierdem vitalitatea, bucuria, energia, iubirea, liberatea.

Avem nevoie să știm când să ne umplem și de unde. Să ne știm forma = cine suntem. Să ne știm rolurile și să ni le facem în iubire, nu în putere. Să ne știm copacii de sprijin = oamenii de lângă noi. Cu adevărat lângă = nu care să ne stârnească neliniști, îndoieli, nesiguranță, temeri, frici.

Și să ne știm curățenia. Din suflet, din minte, din trup, din spirit. Din viața de zi cu zi. Curățenia care înseamnă să renunțăm la ce nu ne mai este de folos ca să putem face loc la ce ne trebuie. Gânduri toxice, emotii negative, persoane/relații toxice. Sau care pur și simplu nu ne mai aduc nimic. Nimic-nimic sau nimic bun. Curățenia care înseamnă doar iubire. De noi înșine și de ceilalți.