În viață totul vine exact la momentul potrivit. Nici mai devreme, nici mai târziu. Ci exact atunci când ești pregătit sa vină.
De felul meu, sunt o persoană foarte activă. Și de cele mai multe ori, am auzit spunându-mi-se că „de ce mă grăbesc așa?”. Și de fiecare dată răspunsul meu era „că așa sunt eu, nu mă grăbesc, ăsta este ritmul meu”.
Și nu am încercat niciodată să mă scuz sau să mă schimb. Nu din EGO, ci doar din faptul că mă simt bine cu mine așa. Eu fac lucrurile în ritmul meu. Și am și eu momentele mele sau anumite acțiuni în care sunt mai lentă. Îmi place, de exemplu, să migălesc la ceva. Până iese cum vreau eu. Și atunci îmi adaptez ritmul la cum cere situația.
Și cu toate acestea… ce crezi că auzeam cel mai des de la fiica-mea? „Mami, vreau! Acum!!! Nu mai pot să aștept!!!”. Și când auzeam asta… tendința era să mă enervez instantaneu. Până într-o zi când am luat eu o pauză cu mine și-am stat mă întreb dacă nu cumva îmi oglindește ceva.
Cumva eu mă grăbesc și nu am răbdare? Sau doar este o coincidență? Și atunci mi-a venit în minte cum și eu spuneam in copilarie același lucru. Vroiam. Acum. Dar nu orice și oricum. Vroiam să fie fix așa cum vroiam eu. Nu în alt fel. Nu în alt timp. Atunci și fix așa.
Știi ce am auzit ultima dată când am fost îndrăgostită? „Dă-mi timp și crește-mă frumos”. Ce crezi că am făcut? Fix pe dos. Nu cu intenție. Ci pentru că… vroiam acum! Si vroiam fix așa. Am pus presiune, am cerut, am sufocat. Și l-am îndepărtat. Pentru că el era foarte sincer și chiar avea nevoie de timp. De răbdarea mea. De a pune eu puțin piciorul pe frână.
Mult timp după asta, m-am simțit extrem de vinovată. Că eu am fost cauza pentru care nu a fost să fie. Apoi am conștientizat tot ceea ce scriu acum. Că eu am ritmul meu. Așa cum și tu ai ritmul tău. Și fiecare avem dreptate în felul nostru. Poate că una dintre lecțiile pe care trebuia să le învăț in acea experiență era chiar asta cu ritmul și timpul.
Este irelevant acum pentru că nu s-a întâmplat. Este trecut. Și nici nu poți să-ți iei o lecție în lipsa profesorului. Adică nu am cum să învăț asta acum. Acum, cât nu este aici profesorul, pot doar să conștientizez și să îmi stabilesc dacă vreau sau mi se potrivește lecția aceasta sau nu. Iar când va apărea profesorul, o voi învăța. Sau nu.
Dumnezeu ne iubește și nu ne lasă. Crede in fiecare dintre noi. În puterea noastră de a-i îndeplini misiunea. Învățându-ne lecțiile. Fiecare în ritmul lui. Și daca se întâmplă să nu prindem esența atunci când ne este revelată, Dumnezeu ne dă iar și iar.
Pare o contradicție. Spuneam că lucrurile vin când suntem pregătiți să vină. Dar asta nu înseamnă că le și vedem. Că ne luăm cu una, cu alta. Chiar dacă suntem pregătiți, nu înseamnă că o și facem. E-adevărat, însă, că o să ne coste un pic mai mult. Pentru că data viitoare când ne este dată șansa, va fi ceva mai evidentă. Adică și mai acută. Ca să o vedem. Să fie atât de evidentă încât să nu ne scape.
Știu că va veni curând situația în care să mi se ceară timp. Răbdare. Poate chiar a și venit. Poate că de asta scriu. Să fiu prezentă la lecție.
Ba nu!!! Alta este lecția. Uite, o conștientizez fix acum scriind. Oh, my dear God!!! Thank you!!! Daaaa… lecția este să îmi dau mie însămi timp. Timp și răbdare. Să cresc frumos.
Hai că te las. Mă duc să respir. Să respir adânc și profund. Să respir în mine. Să respir din mine. Și să-l respir pe Dumnezeu. Din aer, din copaci, din frunze uscate, din tot ce este și din tot ce sunt.
