Cum am învățat FRICA. Și singura soluție autentică de a elimina frica.

Nu-mi amintesc să fi fost un copil foarte fricos. Aveam, evident, FRICILE mele. Și știu, de exemplu, că mai erau nopți în care, probabil speriată de ceva, îmi puneam pătura în cap și adormeam așa. Aveam sentimentul că dacă mă acopăr toată cu pătura devin brusc invizibilă sau de neatins 🙂 .

Ce-mi amintesc însă, sigur, ca și emoție frecventă este FRUSTRAREA. Dacă am învățat ceva “de nota 10” de la ceilalți, asta a fost sigur: NEMULȚUMIREA. Permanentă. Indiferent ce și cum erau lucrurile, întotdeauna puteau fi și mai bune. Și „mai perfecte” 🙂 .

Și exact asta făceam și eu. Și a devenit, evident, un tipar de comportament. Ohooo, ce mâncător de timp și energie!!!

Uite, de exemplu acum, scriu fără să fac vreo corectură. Decât cele de typing și de diacritice. În rest, scriu exact așa cum curg gândurile. Nu reformulez nimic niciodată. Le las fix cum vin.

Ce făceam înainte? Ehe, ore întregi stăteam pe un text!!! Cu zeci de îndoieli, întrebări, căutând și buchisind fiecare cuvânt şi fiecare virgulă care ar putea să schimbe ceva din context.

De ce făceam asta? Simplu: ca să fie perfect. Că așa am învățat eu: că întotdeauna “se putea și mai bine”. Și asta nu este neapărat un lucru rău sau greșit. Evident că vrem tot timpul mai mult, mai bine, mai, mai, mai. Dar este important să avem şi o măsură.

Iar măsura asta stă în BUCURIE. Bucuria de a face, spune, gândi, acționa etc. într-un fel. În ceva anume. Unii spun că cică-i bucură să facă perfect. Dar aia nu e bucurie, e motivație. Bucuria este atunci când chiar te simți bine făcând ceea ce faci, nu admirând rezultatul. Bucuria este până la rezultat, nu admirarea rezultatului în sine.

Ei, cam așa e și cu viața. Mulți dintre noi tot adunăm, strângem, facem tot ce putem ca să avem mai mult, dar uităm să trăim. Să ne bucurăm atunci. Acolo, în PREZENT, pentru că focalizarea e numai pe viitor. Bucuria, însă, ca și iubirea, ca și fericirea sau recunoștinta… sunt stări ale prezentului. Nu ale trecutului și nici ale viitorului. Ea, bucuria, este aici și acum. O simți doar dacă ești prezent. Dacă pleci cu gândul spre trecut sau spre viitor… adios bucurie!

Revenind la nemulțumirea și frustrarea mea, învățate așa, de nota 10, unde crezi că eram tot timpul? Ba în TRECUT, ba în VIITOR. Adică: nemulțumită că nu am făcut așa și pe dincolo – deci în trecut. Și cu gândul la cum să fac astfel încât data viitoare să fie “mai perfect” – deci în viitor. Prezentul? Doar o aglomerație haotică de gânduri, emoții, planuri, calcule, analize și cam atât. De ce??? Din FRICĂ!!!

Din frica de eșec. De penibil. De ne-iubire. De singurătate. De respingere. De durere. De ne-apreciere. De mine. De alții. De necunoscut. De culpabilizare. De responsabilitate (asumare a ei, adică). De pierdere. De schimbare. De oameni. De câini. De locuri noi. De a nu merita. De a vorbi. De a face. De a simti. De a reacționa. (și lista e lungă, lungă)

Le-am trăit pe toate. Cu vârf și îndesat. Vreo 30 de ani, așa, cu aproximare. Le-am trăit simultan pe mai multe. Și am trăit inclusiv frica de frică. În termeni psihologici eu îi spun ăsteia atac de panică. Am avut vreo 4 – 5, nu mai știu câte exact. Și toate în primul an ca mamă. Ooo, cât de cumplite sunt!!! Cât de slabă m-au făcut să mă simt!!!

Și cu toate astea, îmi amintesc așa, fragmentat, că au fost câteva perioade din viața mea în care nu-mi era frică. Aproape de nimic. Îmi amintesc de pe la 5 – 6 ani, când nu-mi era frică, dar ceilalți aveau grijă să mă învețe constant să îmi fie. Și eu mă împotriveam. Nu conștient, ci că așa eram.

Și îmi mai amintesc din timpul facultății. Eram așa naivă și cu capul în nori – îmi vine să spun acum 🙂 ! Nu-mi era frică de nimic. Făceam tot felul de chestii și habar nu aveam de frică.

Și apoi a venit perioada numită FRICĂ. De-aia, aproape constantă, de câte ceva. Frica era aproape parte din mine. Locuia acolo, în fiecare celulă. Își făcuse culcuș cald și stătea liniștită. Îmi era frică să ies singură pe stradă. Îmi era frică să deschid gura. Îmi era frică chiar și să scriu. Eu pentru mine, nu pentru ca să citească altcineva. Îmi era frică să spun ce vreau, să fac ce vreau, să simt altceva decât ce simțeam (și nu-mi plăcea). Totul era o frică așa, continuă. Ca și când căutam inconștient motive să îmi fie frică. Chiar o făceam, de fapt. Ca să îmi alimentez, de fapt, frica principală: frica de mine însămi.

Culmea este că eram conștientă. Foarte conștientă, chiar, de fricile mele. Știam cum sunt, știam că sunt, știam că mă limitează, știam multe. Dar frica mă paraliza. Deși știam toate astea, nu eram capabilă să fac să fie altfel. Și trăiam într-o continuă stare de NEMULȚUMIRE și FRUSTRARE. Și îmi alimentam iar și iar neîncrederea în mine, auto-culpabilizarea, nesiguranța, lipsa de respect… de fapt, îmi alimentam ne-iubirea de mine însămi.

Am început să fac dezvoltare personală. Psihoterapie. Apoi coaching. Adică “să mă tratez”. Se mai dregeau pe ici-pe colo unele, altele. Dar paternul rămânea. Aproape intact.

Și am rămas însărcinată. Și am hotărât că eu nu vreau să transmit așa ceva copilului meu. Și m-am pus cu adevărat pe treaba. Iar terapie, iar coaching. Ei, da’ de unde? Da, iar s-au mai dres multe. Destul de multe, chiar. Dar… când s-a născut Mara – zbang! Frică pe pâine. De dimineața până seara. Și noaptea iar. Că era tot cu ne-iubirea mea de mine.

Până-ntr-o zi când prietena mea a început să mă zguduie rău. De tot. Și-atunci a fost momentul. Momentul când am extripat-o. Frica. Nu s-a dat plecată chiar din prima. M-a tot bântuit. Dar am rezistat. Și-am învățat cum e și fără frică. Wow, ce eliberare!!!

Știi ce mi-a zis prietena mea? “Nu mai gândi atâta! FĂ!!! Tu ai nevoie să acționezi.”

Și-am început, pur și simplu, să o fac. Când mă auzeam în mintea mea întorcându-le pe toate fețele, spuneam stop și gata. FAC. Doar că nu o făceam chiar cum trebuie. Adică, nu asumat. Aveam doar impresia că îmi asum. În realitate, mă aruncam cu capul înainte și ochii legați. Fără să văd dacă e vreo plasă de siguranță sau dacă sar de la jumate de metru sau de la etajul 20. Eheee, și de multe ori a durut tare. Doar că am continuat să o fac. Fără să-mi fie frică de durere.

Apoi am învățat să o fac și asumat. Și asumarea asta doare. Că nu a fost simplu să-mi asum c-o să mă doară. Sau că e posibil să și doară. Sau să fiu penibilă. Sau să fiu respinsă. Sau să fiu criticată. Sau să fiu singură. Sau să mă schimb. Sau să dau ochii cu necunsocutul.

Dar uite, continui să o fac și mi-e bine. Foarte BINE. Și nu e nici indiferență, nici nepăsare, nici inconștiență, nici egoism, nici autosuficiență, nici nimic altceva. Nu e decât lipsa fricii. Adică iubire.

Așa că dacă povestea mea te inspiră, dacă și tu ai fost sau mai ești așa, crede-mă că singura soluție pentru frică este să faci exact ceea ce ți-e frică să faci. Acțiunea. Oricâte terapii vei încerca, oricâte ore vei sta cu prietenele sau cu oricine să-ți spună orice, nu te ajută. Sau te ajută doar pe moment.

Respectă-te și iubește-te pe tine. Alungă intrusa ce și-a făcut gazdă din tine: frica. Ea nu îți dă voie să fii TU. Te limitează, te frustrează, te condiționează, te oprește, te cenzurează, te face să urăști și să te urăști, să judeci și să te judeci, să cauți vinovații și să te auto-culpabilizezi, să te îndoiești de tine și de ceilalți, să eziți, să fii oricine alticineva decât ești tu, așa cum te-a creat Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu te-a creat din iubire și cu iubire. Nu cu frică.