Nu mă interesează să mă placi. Mă interesează să mă plac eu, chiar și când nu mă placi tu.

Știi momentele acelea în care te simți cumplit de singură? Când parcă n-ai chef nici de prietene, n-ai chef nici de un film, n-ai chef decât să stai și să citești texte siropoase și cu care să rezonezi scoțându-ți batista și sufland un chil de muci?

Scuze că sunt așa directă, dar cam ăsta e adevarul. Și eu militez pentru el. Știi, prietena mea cea mai bună spune la momentele acestea… “masturbare cu durere” 🙂 . Și iartă-mi, te rog, vocabularul, dar mie îmi sună așa de autentică expresia asta a ei, că nu m-am putut abține 🙂 .

Revenind la subiect: tu ai momente din astea? Eu recunosc că am trăit multe din astea. Și mai recunosc ceva: că le prefer așa, singură, cu siroape și muci, decât singură cu un El. Adică singură în doi. Că le-am trait și pe astea de mi-a crăpat sufletul strigând că “Sunt și eu aici!!!!”.

Că recunoști sau nu, singură în fața ta sau în fața altora, mi-e greu să cred că nu ai avut nici un moment din ăsta. Poate că nu ai recurs la siroape și batiste, că ai avut tu metodele tale, dar ți le amintești? Știi ce sunt alea? De fapt, sunt momentele în care tu nu te iubești pe tine. În care nu îți dai voie să fii singură cu tine. Că dacă ți-ai da… ai avea multe de învățat despre tine.

Ți-o spun pentru că știu. Am trăit și eu multe din astea, cum îți spuneam. Și mă dădeam de ceasul morții că ce singură sunt, că nimeni nu ma iubește, că nu merit aia și pe ailaltă și multe alte bazaconii care dădeau drumul la… multe batiste. Se cheamă detoxificare 🙂 , asta cu batistele. Că o dată cu lacrimile, mai dai drumul și la toxine 🙂 .

Da, draga mea, când te superi că ești singură, de fapt te superi pe tine. Nu că ești singură, ci că atunci conștientizezi că nu poți fi bine și singură. E momentul cel mai bun să rupi dependența. Dependența de iubire. De iubirea celorlalți. De prezența lor, care înseamnă apreciere, hrănirea unor nevoi, etc. Pentru care tu ai tot ce îți trebuie. Nu ai nevoie de alții să ți le hrănească.

De fapt, în loc să umpli multe batiste, ai putea să realizezi cât de fain este să fii tu cu tine. Și să faci tot ce îți place. Eu am schimbat batistele cu muzica dată tare, dansând cum îmi vine – și mă simt perfect. Ba chiar face bine și la musculatură 🙂 . Sau cu scris – și în curând îmi va ieși o carte. Sau cu meditație – și efectul este exact invers: adică mă simt din ce în ce mai bine eu cu mine.

Toată viața, până acum câțiva ani, am fost dependentă de iubire. De ceilalți. De când mă știu. Și în copilărie și în adolescență, făceam tot ce puteam ca să fiu acolo. Cu ei, nu singură. Mă negam pe mine, făceam eforturi incredibile, jucam tot felul de roluri. Ca ei să mă placă și să mă vrea în compania lor. Ca eu sa îmi umplu nevoia de iubire.

Adică le dadeam lor puterea de a mă controla. De a fi resursa mea de bine. De stare de bine. Da, evident, suntem ființe sociale, dar asta nu înseamnă că musai trebuie să ne simțim bine, să ne fie bine numai socializând.

Știi, acum, de ceva timp încoace, chiar nu mai pot trăi fără momentele mele de solitudine. Le ador. Și mă simt atât de bine să fiu eu cu mine și să nu depind de nimeni și de nimic. Și asta a ajuns să fie o condiție pentru oricine vrea să facă parte din viața mea. Respectarea individualității și a libertății de a fi eu însămi. Pentru că mi-e bine cu mine.

Nu mă mai interesează „să fac frumos” ca să mă placă cineva. Indiferent cine este acel cineva. Pentru că dacă mă place doar când „fac fumos”, adică atunci când nu sunt eu autentică, de ce aș mai vrea ca acea persoană să facă parte din viața mea??? Ce mi-ar aduce? Doar motive să fiu iar și iar altcineva decât cine sunt. Nu, mulțumesc, nu asta vreau.

Și dacă nu mă place cineva, ce? Nici eu nu plac pe toată lumea. Este cât se poate de firesc. La revedere, punct și de la capăt. Frustrări, lacrimi, batiste umplute? Nici gând. Pentru ce? Și mai ales… pentru cine?

De curând tocmai am trait o expriență de genul ăsta (că de-aia am și inspirație să scriu despre asta, probabil 🙂 ). Căteva minute, recunosc ca m-a durut și am avut tendința să vină gândurile alea cu „Dar de ce eu? Dar de ce nu vrea? Dar ce e în neregulă cu mine??”… mi-am dat repede două palme peste ochi și m-am trezit. Știi cu câtă detașare și cu ce stare de bine scriu acum? Și cât de liberă mă simt? Și căt de bine îmi este să știu că pot? Că pot să nu depind de ceilalți? E absolut fantastic sentimentul!!!

Atât. Totul este așa, la un click distanță. Eu sunt eu și dacă nu mă placi așa cum sunt, nu e treaba mea. Nu vreau să fiu altcineva ca să mă placi. Că mă plac eu și fără să mă placi tu.

Și ăsta nu e un text doar pentru femei. L-am scris din perspectiva mea, de femeie. Că nu știu ce fac bărbații când au momente din astea (poate ar fi chiar interesant sa comenteze și să știm cum este și la ei 🙂 ).

Dar mi-e greu să cred că nu au și ei, bărbații, momente din astea. Poate nu cu batiste de muci, că vorba aceea „bărbații nu plâng niciodată” 🙂 . Dar gânduri de genul ăsta cred că au. Și soluția este aceeași: tu ești tu și ai dreptul indubitabil să te placă cineva așa cum ești, nu o mască, nu un rol, nu un surogat al tău. Dar asta se întâmplă doar când tu te placi așa cum ești. Abia atunci scapi definitiv de dependența de ceilalți.