Te-ai simțit vreodată ca un trofeu? Eu m-am simțit. De multe ori. În multe dintre relațiile mele. Iar în una dintre aceste relații am rămas mult timp… mințindu-mă 🙁 .
Știi, când lupți să câstigi un trofeu, te bucuri de el o vreme, apoi îl pui undeva și doar îl mai ștergi din când în când de praf… dacă ăți aduci aminte 🙁 .
Așa cum îți spuneam, eu am trăit-o de multe ori. Și de tot atâtea ori, refuzam să accept. Mă mințeam că nu este așa. Și mă refugiam în muncă.
Pasionată de ceea ce făceam profesional, investeam toată energia acolo. Asta m-a făcut să cresc foarte mult profesional. Să câștig aproape dublu decât media pieței. Dar cum eram doar un trofeu pus undeva și doar șters de praf dacă își aducea aminte… viața mea ajungea ceva de genul: 5 zile pe săptămână la job câte 10 – 12 ore, iar în week-end ieșit la shopping-therapy cu prietenele.
Umpleam șifoniere… cu sufletul tot mai gol… Trăiam pe pilot automat și nu știam nimic despre mine ca femeie. Primeam apreciere la serviciu și investeam totul acolo pentru că era singura sursă de fericire.
Nu-mi era bine. Și-i spuneam. Ani de zile au fost așa… ne certam, îi spuneam că mă simt invizibilă, că am nevoie de măcar un pic de atenție și apreciere, plângeam ore în șir, el ajungea să îmi dea dreptate și promitea că se va schimba. Eu îl credeam și-i dădeam șansă după șansă. Era o lună mai bine, apoi revenea la indiferență. Adică ștergea de praf trofeul, apoi uita iar de el…
Și când “trofeul” a avut curajul să spuna stop, el a fost șocat. Nu se aștepta. Pentru el viața era ok. Nimic nu era în neregulă. Că doar avea trofeul. Era suficient. Ca trofeul să existe. Atât.
De fapt, iar m-am mințit 🙁 . Doar am avut impresia că a fost șocat. În realitate, a crezut că iar trofeul se vrea doar șters. Și l-a șters de praf ceva mai des și mai cu atenție. Doar un timp, însă. Pentru că… trofeul tot trofeu rămâne. La locul lui.
Dar, într-un final, trofeul și-a strâns toate puterile și chiar s-a dat jos de pe perete. Și a plecat.
Și acum, de fapt, urmează partea cea mai cea. Pentru că e foarte greu să recunoști, să accepți și să trăiești cu povara realității. Realitatea despre care știi. Este acolo, în conștiința ta. Că ai ignorat ani în șir trofeul. Și l-ai pierdut.
Ce-a urmat?
Pentru mine – luni întregi de muncă să ies din postura de trofeu. Să învăț să am curajul de a nu mai fi un trofeu. Pentru că eu am atras asta în viața mea. Prin simplul fapt că îmi doream să fiu trofeul: dorit, admirat, aproape divinizat. Pentru că eu nu îmi dădeam asta mie. Ci i-o cerșeam lui.
Pentru el – nu mai este treaba mea 🙂 .
Concluzia este simplă. O relație nu înseamnă posesiune. Nimeni nu aparține nimănui. Nimeni nu este stăpân sau dominator. Nimeni nu este trofeu sau deținător de trofeu. Pentru că atunci nu mai este iubire. Ci doar un raport de putere. Și EGO.
O relație înseamnă respect, încredere, libertate. Înseamnă să investești timp, emoție, gânduri, sentimente și multe altele. Necondiționat. Dăruindu-te pe tine. Întreg. Întreagă. Dar păstrându-ți individualitatea.
Eu nu cred în ideea siropoasă de “două jumătăți”. Nu. Într-o relație fiecare este întreg. Un întreg de sine stătător. Care doar se armonizeaza cu un alt întreg.
