O zi. Normală. Obișnuită. Poate prea obișnuită uneori. De ce? Pentru că este plină… prea plină ca să o poți simți cu adevarat. Pentru că faci multe, vin unele peste altele, timpul nu îți ajunge și tot așa.
Și ziua trece. Și la final, probabil analizezi ce-ai făcut, le întorci pe toate părțile… și asta este foarte bine. Pentru că vezi ce și cum ai făcut, înveți să nu mai repeți greșelile și să îți fie cu adevărat de folos experiența zilei. Însă, după toate acestea, zi-mi sincer: te-ai auzit vreodată spunându-ți: „Ce idiot! Cum am putut să spun așa ceva???” sau „Ce tâmpenie am făcut!” sau „Cât de fraier am putut să fiu să cred asta???”
Nu știu dacă chiar așa sună ceea ce îți spui tu despre tine. Nu știu dacă am fost prea exagerată sau prea tolerantă în comparație cu ceea ce îți permiți tu să îți spui ție însuți despre tine. Dar ia gândește-te: ai îndrăzni să spui așa ceva altcuiva? Cu exact aceleasi cuvinte, intonație și ton??? Cu același dispreț și cu aceeași lipsă de tact???
Eu una îmi permit să intuiesc despre tine, oricine ai fi, că sunt extrem de puține persoane cărora ai îndrăzni să le vorbești cum îți vorbești ție însuți despre tine. Și atunci: ție de ce îți permiți?
Dacă ai spune altcuiva exact la fel, ce ar însemna? Lipsa de RESPECT, nu? Și asta este unul dintre motivele principale pentru care nu îți permiți.
Și atunci, te întreb iar: față de tine de ce îți permiți? Nu este tot lipsă de respect??? De ce crezi că tu ai interpreta-o altfel? NU, mintea ta nu o interpretează deloc altfel. MINTEA ta o crede! Pentru ea (mintea ta), este la fel de grav și de profund ca și când ți-ar spune-o altcineva. Ea o crede și suferă, o doare. Chiar dacă tu, pe moment, nu o vezi așa.
Și mai mult: dacă ceea ce auzi de la altcineva, poate că nu crezi în totalitate sau pui măcar un pic la îndoială, ceea ce auzi de la tine, atât de clar și repetat, este mult mai veridic! Adică, da: mintea ta crede tot ce îți spui tu despre tine. Și ca orice credință, ia de bun fără a mai trece prin nici un filtru: pentru că este vocea ta. Și este suficient pentru ca să fie veridic.
Și hai să o luăm și altfel. Culmea este ca tu și/sau firma unde lucrezi investiți sute sau chiar mii de euro pentru a învăța să fii un bun manager, să comunici cu ceilalți asertiv, să dai feedback constructiv etc. Știi ce? Uite, am să ți-o spun așa cum o cred eu: toate acestea sunt „apă de ploaie”. Atât!
Dacă tu cu tine nu poți fi un bun manager, cum să fii pentru ceilalți? Dacă tu nu comunici eficient cu tine, cum să o faci cu ceilalți? Dacă tu nu știi să îți dai ție un feedback constructiv, cum să o faci cu ceilalți??? Da, poate că vei fi veridic pentru ceilalți, în baza cunoștintelor învățate și a exercițiului, dar cât efort îți trebuie ca să faci ceva în care nu crezi? Sau ceva ce tu nu poți să-ți oferi ție însuți???
Deci, înainte de a te gândi câte persoane sunt toxice pentru tine sau cât de toxic ești tu pentru alții, ia întreabă-te cât de toxic ești tu pentru tine însuți???
Pur și simplu, te calci în picioare zilnic sau aproape zilnic, spunându-ți tot felul de lucruri urâte și jignitoare si apoi te mai întrebi de ce nu ai încredere în tine? Păi cum să ai când mintea ta e plină de critici?
Și mai aud unii oameni că este bună autocritica și că-i ajută. Nu este deloc așa. Total greșită varianta asta. Este ca și cum ai planta trandafiri în Sahara, așteptându-te ca nisipul fierbinte să motiveze trandafirii să crească. Exact așa este și cu autocritica asta. Jignirile și dezamăgirile de sine pe care ți le aduci tu ție sunt asemeni nisipului fierbinte sau pamântului uscat. Pe el nu pot să crească decât mărăcini sau cactuși. Care nu sunt nici frumoși și nici plăcuți la atingere.
Deci, ce aduce autocritica excesivă? Mărăcini și cactuși. Și nu este întâmplătoare comparația. Pentru că exact așa te transformă autocritica excesivă: într-o persoană înțepată și înțepătoare.
Știi care este mecanismul subconștient din spate? Tot spunându-ți despre tine cât de nașpa ești, vei avea tendința să-i vezi și pe ceilalți așa, să te focusezi pe defectele lor, pe ce este rău în ei pentru ca să nu te simți singurul nașpa. ”Ei, lasă că și alții sunt așa și pe dincolo, nu doar eu” – spune mintea ta. Și? La ce te ajută asta? Te motivează? Deloc. Dimpotrivă.
Deci, uită de faptul că până acum ai crezut că autocritica e bună. Uită de lipsa de respect față de tine însuți. Fii realist, recunoaște-ți greșelile, propune-ți să nu le mai repeți și atât. Oprește-ți gândurile cu „Ce idiot! Cum am putut să spun așa ceva???” sau „Ce tâmpenie am făcut!” sau „Cât de fraier am putut să fiu să cred asta???”. Nu mai turna nisip fierbinte. Lasă trandafirii să crescă în solul hrănitor.
