Sa iti spun ceva: nu ma deranjeaza criticile si opiniile diferite. Recunosc ca mintea mea inca mai tinde uneori sa ma saboteze si sa reactioneze, dar o „pun la colt” si-i spun ca nu are de ce. Si am argumente bune sa o conving.
Primul meu argument, si pentru mine si pentru tine, este ca orice critica sau opinie diferita confirma o data in plus ca suntem diferiti si ca fiecare are dreptul sa gandeasca si sa se exprime asa cum doreste. Iar daca tu gasesti, in acea critica, ceva care sa rezoneze in tine, atunci este cu atat mai bine!
Si mai am un argument. Ceva mai complex. Stii ca nu poti fi pe placul tuturor. Eu multa vreme mi-am dorit asta si am realizat la un momendat asta: a vrea sa fii pe placul tutror nu este decat o limita pe care ti-o pui tie insati. Pentru ca, in realitate, niciodata nu vei putea fi pe placul tuturor. Si mai mult: nu asta ar trebui sa fie scopul tau.
Apoi, „cautandu-ma” mai in profunzime, am inteles ca eu vroiam sa fiu pe placul celorlalti pentru ca, de fapt, nu eram sigura de mine si asteptam confirmarile celor din jurul meu. Si am vazut asta ca pe o privare a mea de propria mea libertate. Dadeam puterea mea altora si chiar ii responsabilizam pe ceilalti sa imi ofere ceea ce eu singura nu-mi puteam oferi. Era o dependenta inconstienta, dureroasa, care ma macina si imi consuma incredibil de mult timp, suflet, emotie, creativitate… viata, in esenta :(.
Doare sa recunosti asa ceva. Doare adanc. Cel putin, asa a fost la mine. Dar „a trebuit” sa o fac. Pentru ca vroiam libertatea mea inapoi! Si zic „a trebuit” pentru ca am acceptat cu greu, aproape impus (de mintea mea!). Iar din cauza aceasta, recunosc ca inca mai am ceva de munca, drumul nu este inca finalizat. Dar mi-e atat de bine, incat nu am cum sa ma las!
Am avut multe experiente legate de acest aspect al personalitatii mele si abia cand am vazut lucrurile asa cum le scriu acum… abia atunci am realizat cat de „in ceata” erau lentilele prin care priveam eu totul: oamenii, situatiile, contextele etc.
“Lentilele in ceata” inseamna sa filtrezi totul prin fricile si anxietatile tale. Sa vezi lumea altfel doar pentru ca ti-e frica sa o vezi asa cum este. Si ti-e frica sa o vezi asa cum este pentru ca… stii ca s-ar putea sa nu iti placa.
Esti adult. Esti matur. Ai o experienta de viata. Stii cam cum este lumea. Stii ca sunt aspecte care iti plac si aspecte care nu iti plac. Si alegi doar “partea plina a paharului”. Ceea ce nu este rau. Dar asta nu exclude existenta si a partii goale. Numai ca partea goala nu iti place. Ti-e frica de ea. Si asa apar “lentilele in ceata”.
Cand am decis sa pun deoparte “lentilele in ceata” a durut. Dar nu spun asta cu regret. O spun cu fericirea clipei de astazi, cand nu le mai am.
Nu iti imagina ca este o „despartire” calma si placuta, ci una dificila. Pentru ca acele lentile sunt, de fapt, parte din tine. Nu sunt asemeni unor ochelari pe care-i scoti usor de la ochi, cu o miscare obisnuita. Purtati zeci de ani, ei devin parte din tine.
Iar a renunta la ei este ca si cum accepti, de buna voie, sa extirpi o parte din tine. Una care-ti era (culmea :() comoda… si pe care, extirpand-o, vei fi nevoit sa incepi sa faci lucrurile altfel. Un „altfel” care inseamna schimbare. Si, oare, la ce suntem noi, oamenii, mai retincenti pe lumea asta daca nu la schimbare??? Pentru simplul si firescul motiv ca instinctul de conservare functioneaza neconditionat, din primul moment al existentei noastre.
Hai sa iti spun cum a fost la mine. OK: am constientizat, am inteles si m-am pus pe treaba. Hmmm, cat de simplu pare in cuvinte! Si cat de multa zbatere… si lacrimi… si ganduri… si indoieli… si intrebari… si opriri si „luari de la capat” au fost! Dar subliniez: nu ma plang, nu ma victimizez, nu vreau mila sau compasiune. Nimic din toate acestea. Vreau doar sa impartasesc cu tine.
Pentru ca nu este simplu si pentru ca, daca nu as fi avut anumiti oameni alaturi, probabil acum nu as fi scris nimic din toate acestea care sunt deja trecut. Un trecut de care sunt mandra, iar mandria mea nu vine din orgoliu, ci din iubire si apreciere.
Asa cum imi incepeam aceasta scriere, criticile luate personal sunt astazi trecut. Stima de sine (venita din autocunoastere si acceptare) are aceasta minunata putere de a sufoca incet-incet indoielile, nesiguranta si “lentilele in ceata” prin care te obisnuiesti de te vezi pe tine si totul in jurul tau.
Si in bunul, cunoscutul meu obicei, te-as intreba: ai rezonat la ceva din cele citite? Crezi ca ar putea fi o urma cat de mica de ceata pe lentilele tale? Crezi ca „lumea” ar putea sa aiba cumva alte nuante decat cele pe care le vezi tu acum?
(Si hai sa iti mai fac o confidenta: cand am scris textul acesta eram intr-o cafenea draguta, asteptand pe cineva care „intamplator” intarzia. Eram total absorbita de gandurile pe care la tastam, si exact cand scriam fraza despre nuante, am realizat ca melodia de fundal din cafenea era „La vie en rose” – Edith Piaf. Oare cat de „intamplator” a fost acest lucru??? :))
