CLICK AICI PENTRU A COMANDA CARTEA „JURNAL DE FERICIRE”
Am fost „acolo”: în neîncredere, în nesiguranță, în ne-iubire de sine, în lipsă de respect față de mine însămi, în nenumărate temeri și frici, în minciuni multe pe care mi le spuneam, în lipsă de asumare și de responsabilitate, în relații toxice… Cea mai toxică era cu mine însămi și evident că dezvoltam și relații toxice și cu ceilalți!
Am fost în perfecționism, în EGO, în judecată – a mea și a celorlalți, în culpabilizare – tot a mea și a celorlalți.
Am fost în minte și prea puțin și prea rar în suflet.
Adică am fost oriunde în afara mea și mai deloc în mine. În prezent, în aici și acum. Uitându-mă la mine cu ochii mei, nu prin lentilele altora.
„Jurnal de fericire” este o parte din mine. Pe care ți-o împărtășesc. Pentru că am trăit-o eu și știu că se poate. Apoi, am trăit-o alături de oamenii cu care am lucrat. Acum, și ei știu că se poate. Se poate să te iubești pe tine însuți. Autentic. Profund. Necondiționat. Să-i iubești pe ceilalți. Autentic. Profund. Necondiționat. Și să îți trăiești viața liber. Acceptându-ți imperfecțiunea minunată.
„Jurnal de fericire” este pentru ca și tu să știi că se poate.
Deși este inspirată din experieța mea și a celor cu care am lucrat, nu-ți voi da „rețete universale”. Pentru că fiecare este unic și irepetabil.
„Jurnal de fericire” te spijină să o descoperi „rețeta ta”. De fericire. De iubire și împlinire. Eu îți ofer resursele să ajungi acolo. Decizia este la tine. Dacă și când vei începe să îți fie autentic bine cu tine.
Cuvânt înainte
A journey of a thousand miles begins with a single step.
Get movin’.
Start your journey to happiness.
Orice călătorie începe cu un pas. Călătoria mea în a scrie această carte a început fără ca eu să știu. Adică, a început undeva prin 2011, o dată cu „trezirea mea spirituală”. La început, prin scrieri scurte, inspirate din viața mea, din diverse întâmplări care aveau impact asupra stării mele.
Apoi, a început călătoria mea profesională de una singură. Adică, am renunțat la statutul de angajat și am decis să fac lucrurile în care cred și care mă inspiră. Așa s-a născut blogul meu – Loredana Vlădăreanu, paginile de Facebook și de LinkedIn – Personal Development & Coaching. Scriam. Scriam tot timpul pentru a împărtăsi, dar și pentru a mă face cunoscută. Scriam din experiența mea de viață, din experiențele mele cu ceilalți, inspirația curgea din orice rezona în mine.
Și rezonau multe pentru că mă mișcam. Mă mișcam permanent, eu către mine. Căutând să aflu cât mai multe și mai profunde despre mine. Căutând să le transform. Să mă transform. În ceea ce sunt eu autentic, dincolo de măștile purtate de peste 30 de ani pentru a „da bine”.
Imediat a apărut și proiectul „Conversații autentice” – organizam workshopuri deschise de coaching, conștientizare și dezvoltare personală. Prin aceste workshopuri, am cunoscut foarte mulți oameni frumoși și o parte dintre ei au devenit oamenii importanți astăzi în viața mea!
Pentru a avea participanți în aceste workshopuri… scriam! Viața mea era un continuu scris și vorbit. Așa se face că în câțiva ani s-au adunat sute de scrieri.
Și călătoria mea către „Jurnal de fericire” continua. Frumos, lin, fără ca eu să știu încă.
Prima idee de a scrie și publica o carte a venit prin 2015, când m-a atras un seminar despre cum să scrii o carte în 40 de zile. Pe baza celor aflate la seminar, m-am gândit să scriu o carte referitoare la recurtare – pentru că acolo era experiența mea cea mai relevantă. Am cochetat un timp cu ideea aceasta, dar nu mă atrăgea prea mult.
Până într-o zi când, tot dând scroll la textele scrise pentru blog, pentru workshopuri sau pur și simplu, pentru mine, mi-am dat seama că, de fapt, cartea este deja scrisă.
De la momentul acela și până astăzi, când tu ții cartea în mână, au trecut ani. Ani în care, deși scrisă, cartea parcă nu voia să se nască. Tot apăreau diverse piedici. Majoritatea, nu profesionale, ci personale.
Într-una din zile, o prietenă dragă, care publicase și ea o carte, mi-a povestit că a reușit să publice cartea doar atunci când a fost pregătită de impactul pe care cartea urma să îl aibă. Pregătită psihologic, emoțional, spiritual.
Atunci când nu ești doar scriitor, ci profesia ta este alta, publicarea unei cărți are anumite consecințe. Fie bune, fie mai puțin bune. Prietena mea, de exemplu, a atras foarte mulți oameni în viața ei. Și acesta era motivul (spiritual vorbind, evident), pentru care trebuia să fie pregătită.
A rezonat în mine povestea ei. Dar mi-a fost teamă ca nu cumva aceasta să fie doar o scuză. O scuză pentru întârzierea apariției cărții mele. Și am lăsat gândul ăsta să treacă.
Revelația că nu era doar o scuză a venit cu puțin timp înainte de publicarea cărții. Demarasem totul pentru publicare. Eram fericită, iubită, împlinită, echilibrată. Și atunci a venit conștientizarea profundă: eram pregătită! Eram pregătită pentru că dădeam din prea-plinul meu, nu din mine.
A fost o călătorie lungă. Nu pot să apreciez dacă a fost o călătorie de o mie de pași, așa cum spune proverbul chinezesc de la începutul acestui „cuvînt înainte”, dar pot spune că a fost o călătorie fascinantă și dureroasă în același timp. Până când eu nu am ajuns la o stare de echilibru și armonie interioară, cartea nu a vrut să se nască.
Și aș asemăna această călătorie cu experiența, deopotrivă frumoasă, dar și dureroasă pe alocuri, a unui sportiv de performanță. Iar comparația nu este deloc întâmplătoare, din mai multe motive.
Primul motiv este acela că… știu cum este! Adică, timp de 4 ani (de la 7 la 11 ani) am făcut gimnastică. Urma chiar să fac o carieră de performanță, doar că au existat anumite aspecte care nu m-au lăsat să continui.
Am făcut gimastică nu din vreo obligație, ci din pasiune. Și cu pasiune. Iar iubirea pentru sport a rămas și va rămâne toată viața. Însăși constituția mea fizică și memoria celulară fac astfel încât, doar în câteva zile de fitness, să revin oricând la o formă tonifiată, chiar și după pauze de luni de zile. Și mă simt extraordinar de bine când fac sport!
Apoi, ca să trec la al doilea motiv, dar legându-mă chiar de fraza de mai sus, sportul este, în sine, sursă de fericire! Cu toții am auzit de „hormonii fericirii”, iar studiile științifice au tot demonstrat, de-a lungul timpului, cât de importanți sunt acești hormoni în a avea o viață frumoasă și împlinită. „Hormonii fericirii” sunt, de fapt, niște neurotransmițători care determină diverse reacții în organism.
Cei mai importanți hormoni care se secretă în timpul sportului sau activității fizice susținute sunt serotoninele, dopamina, endorfinele și adrenalina. Toți aceștia, prin efectele lor fiziologice, ne dau o stare de bine, de energie, de mulțumire, de fericire!
„Jurnal de fericire” te invită la sport. Un sport al minții, al sufletului și al spiritului. Iar Hervis, sponsorul oficial al proiectului „Jurnal de fericire”, te invită și îți oferă tot ce ai nevoie pentru orice activitate de mișcare sau sport.
Și aceasta a venit ca o completare firească. Suntem minte, trup, suflet și spirit. O transformare, o evoluție frumoasă și armonioasă, împlică toate cele 4 forme de existență a noastră, ca ființe umane. Completează tehnicile și exercițiile din carte cu mișcare și sport și îți vei asigura doza zilnică sănătoasă de fericire!
Pentru că „Fericirea nu este ceva gata făcut, ci vine din faptele tale”, așa cum spunea Dalai Lama.
Îți mulțumesc pentru răbdarea de a citi aceste gânduri ale mele și te invit să dai pagina și să începi călătoria ta către fericire!
Nu m-am iubit pe mine vreo 30 de ani și ceva
Totul, dar absolut totul în viața noastră, este despre cât de mult ne iubim pe noi înșine. Este temelia. Este baza. Este chintesența a tot ce trăim.
Când nu te iubești pe tine însuți… eziți, te îndoiești, te întrebi, întrebi pe ceilalți, vrei de la ei răspunsuri sau confirmări sau validări, analizezi, te gândești, te răzgândești (și iar te îndoiești), vrei, nu vrei, vrei altceva, nu-ți place, nu e perfect, eziți din nou, ești nesigur, n-ai încredere, azi nu e bine, ieri n-a fost bine, mâine poate că o să fie, poate că asta sau ailaltă, poate că nu, mai bine lasă… ehe… și tot așa… și viața trece-n întrebări și gânduri si tu tot stai în ne-starea ta.
Știi cât de cunoscute îmi sunt si mie toate astea? De multe ori, oamenii îmi spun că mă văd cu totul altfel. Și culmea este că au dreptate. Doar că ei habar nu au cum mi-a fost până când să fiu așa. Și uite de-aia îmi place să tot scriu despre asta. Că am trecut pe-acolo. Nu scriu din cărți sau (doar) din experiențele altora. O scriu din experiențe trăite pe pielea mea.
Nu m-am iubit pe mine vreo 30 și ceva de ani. Am iubit, însă, imaginea pe care o proiectam, așa, ca pe o holograma, din tot ce auzeam despre mine. Bune și rele. Dar ale lor, nicidecum ale mele.
Nu m-am iubit pe mine. Și le făceam pe toate. Acelea scrise în doilea paragraf. Și ieri râdeam, mâine mă îndoiam de râsul meu. Mâine îmi plăcea, dar ce folos că existase un ieri de care îmi tot aduceam aminte…? Ieri eram bună, mâine nu mai eram.
Și uite așa tot pendulam, de fapt, între ieri și mâine. Și niciodată azi. Azi-ul la mine nici nu exista.
Nu știam ce îmi place azi. Pentru că mă raportam la ce-mi plăcuse ieri și mă întrebam dacă este ok să îmi placă și mâine. Sau dacă place și altora.
Nu știam cine sunt azi. Pentru că luam ca reper ce auzisem ieri și ce (credeam că) o să mi se spună mâine.
Știți care este una dintre întrebările cele mai frecvente ale oamenilor care nu se iubesc și nu au încredere în ei înșiși? „Dar dacă mi se pare mie, doar mie, că este așa și pe dincolo? Sau că sunt așa și pe dincolo?” – evident, cu accentul bine pus pe „mi se pare mie”!
Și după ce am început să mă iubesc, am început și să mă aud. Să mă ascult. Să mă corectez la fiecare „mi se pare”. La fiecare semn de întrebare. La fiecare ezitare.
Știi ce am învățat prima dată ca să mă pot iubi pe mine? Am învățat CURAJUL. Curajul de a-mi asuma. „Și dacă mi se pare mie, ce? Este viața mea. Este realitatea mea. Este ceea ce simt și gândesc eu. Și dacă ceilalți văd altfel, este realitatea lor. Viața lor. Și nimeni pe lumea asta nu are dreptul să mă judece. Și dacă cineva o să își asume acest drept, nu e treaba mea. Este doar un abuz. De care nu vreau să mă (mai) las atinsă. Punct.”
Da, nu asumarea o înveți. Înveți mai întâi curajul. Înveți să riști. Pentru că oamenii care nu se iubesc pe ei înșiși și nu au încredere în ei înșiși, se îndoiesc de tot și de toate, dar mai ales de ei. Și ca să își dea un minim sentiment de siguranță, caută să controleze tot. Adică nu riscă. Nu-și permit să riște. Cum să riște??? Să zică ceilalți că nu sunt buni??? Să dezamăgească??? Să fie penibili??? Să greșească??? Nu! Nu! Nu! Nici gând! Totul la control! Back-up peste back-up. Analize peste analize. Întrebări peste întrebări. Gânduri peste gânduri. Cenzuri peste cenzuri. Totul la control. Și viața trece…
Dacă nu te iubești pe tine însuți, riscă. Da, riscă la greu! Riscă oricât de mult. Dă-ți voie să greșești. Să fii penibil. Să fii judecat. Oricum ești. Cu sau fără voia ta. Pentru că și tu o faci. Și Universul îți răspunde înzecit. Judeci – ești judecat. Te îndoiești – primești lipsă de credibilitate. Eziți – nu se întâmplă nimic. Pentru că ezitând, nu acționezi. Și nu acționezi pentru că vrei să ai toate informațiile, toate detaliile, să știi tot că să fii pregatit pentru tot.
Ei, na, uite că nu ai cum! Oprește-te din toate astea și acționează. Riscă. Evident, nu legat la ochi. Nu vorbesc aici de lipsă de logică sau despre a nu gândi. Vorbesc aici de oameni normali și cu rațiune. Știi reclama aia? „Just do it”. Sau ailaltă? „Keep walking”. Asta ai de făcut. Cu rațiune. Asumat.
Când riști asumat, nu te mai întrebi. Nu mai cauți răspunsuri sau confirmări sau validări la ceilalți. Dacă îți iese, bine. Celebrezi. Te bucuri. Scrii rețeta și o replici iar. Dacă nu-ți iese, mai încerci. Fără culpabilizări sau alte judecăți aiurea. Doar ți-ai asumat! Știai că e posibil să nu-ți iasă. Încerci altfel. Altceva.
Probabil nu-ți mai amintești, dar cândva ai învățat să mergi în picioare. Crezi că ți-a ieșit din prima? De fiecare dată? Nicidecum. Ai dat de câteva ori cu fundul de pamânt. Și te-a durut. Dar te-ai ridicat. Și iar ai căzut și iar te-ai ridicat. Și tot așa până când ai mers. Și-ai alergat. Și-ai pedalat. Și-ai șofat. Și-ai zburat.
Și-așa cu toate. Primul sărut – ce, de-atunci n-ai mai sărutat? Primul sex? Deplorabil, poate. Și ce, de-atunci n-ai mai încercat? Primul job? Îl mai ai și-acum? Primul alăptat? Ohhh, dureros! Dar ai continuat. Primul pampers? Pus pe dos?
Vezi, asta zic. Nu e ceva nou pentru tine. Nu ți-au iesit din prima, dar nici nu te-ai lăsat. De ce să te lași la acest capitol cu încrederea și cu iubirea de sine? Crede-mă: o să-ți iasă. Așa cum ți-a ieșit primul pas. Când habar nu aveai ce este frica. Adică pur și simplu tu acționai.
Riscă. Știi de ce „mă tot risc” să ți-o repet? Pentru că doar acum, „în papucii de azi”, ți se pare un risc. În realitate, tu, de fapt, nu vei risca nimic. Doar îți vei da șansa la o nouă viață. Aia reală. Adevărată. În care, dacă ești penibil sau greșești, oamenii care te iubesc îți vor rămâne aproape. Restul, ăia mulți, care-și permit abuzul să te judece, nu contează. Nu pentru ei trăiești. Nu de ei o să-ți amintești în ultima clipă din viață. Ci de cei care te iubesc. Chiar și când tu (azi) nu te iubești pe tine.
Riscă să te iubești. Începând de azi.
PASTILA DE COACHING ŞI CONŞTIENTIZARE
Iubirea de sine înseamnă:
- Sinceritate – tu faţă de tine
- Încredere – în tine
- Respect – pentru tine
- Libertate – a-ţi da libertatea de a fi cine eşti fără să te judeci sau să te critici.
Dacă una dintre ele lipseşte, atunci nu mai este iubire de sine. Nu poţi spune că te iubeşti atunci când te minţi pe tine sau nu ai încredere în tine sau nu ai respect faţă de tine ori te judeci sau te critici.
Exercițiu de coaching: ia o coală de hârtie, un pix și răspunde la următoarele puncte.
- Descoperă despre tine. Ia fiecare aspect al iubirii de sine şi descrie-l în acţiuni concrete:
- Ce înseamnă pentru mine să fiu sincer cu mine?
- Ce înseamnă pentru mine să am încredere în mine?
- Ce înseamnă pentru mine să mă respect pe mine?
- Ce înseamnă pentru mine să îmi dau libertatea de a fi eu aşa cum sunt?
Nu ai nevoie să cauţi explicaţii în dicţionar sau în alte cărţi. Scrie pur şi simplu aşa cum simţi, cum crezi, scrie tot ce gândeşti despre fiecare punct. Chiar dacă sunt lucruri pe care (vei conştientiza) nu le faci. Nu le faci încă. Dar le vei face când îţi vei da voie să te accepţi şi să te iubeşti.
- Acum mergi mai profund. Care este blocajul principal în faptul că nu mă iubesc pe mine?
De exemplu, când am abordat şi eu subiectul acesta, am descoperit că blocajul meu principal era faptul că mă lăsam pe mine deoparte pentru ceilalţi. Mă gândeam tot timpul ce vor zice ceilalţi, cum mă vor judeca, ce vor crede etc.
- Care este frica din spatele blocajului principal?
Întotdeauna este o frică în spatele unui blocaj. Fără excepţie. Deci, dă-ţi voie să o identifici.
La mine era frica de judecata celorlalţi.
- Noi, oamenii, nu păstrăm nimic din ceea ce nu ne aduce beneficii. Deci, dacă păstrezi acest blocaj şi această frică, înseamnă că ele îţi aduc anumite beneficii. Care sunt acestea?
Ce beneficii îmi aducea mie frica de judecata celorlalţi? Păi mă făcea să fiu atentă, grijulie, serioasă, respectuoasă, devotată, iertătoare, tolerantă, creativă, determinată etc. Fiind astfel, ceilalți mă apreciau, iar eu îmi luam aprecierea lor și o transformam în propria mea apreciere față de mine.
- Conştientizarea iluziei beneficiilor
Iluzia este că ajungem să credem că tot felul de aspecte din exterior ne fac să fim într-un fel sau altul şi fără acele aspecte nu mai suntem aşa. Este o iluzie pentru că în realitate, noi deja suntem sau avem deja acele trăsături sau calităţi ori comportamente. Sunt deja în noi. Şi nu avem nevoie de ceva din exterior pentru a le manifesta. Le putem manifesta oricând.
De exemplu, eu am conştientizat că nu am nevoie să mă raportez la ceea ce cred ceilalţi pentru a fi atentă, grijulie, serioasă, respectuoasă, devotată, iertătoare, tolerentă, creativă, determinată etc. Eu sunt deja aşa. Aşa mă comport şi atunci când nu mă gândesc la ce vor spune ceilalţi.
Uită-te cu atenţie la beneficiile pe care le-ai enumerat. Eşti tu deja aşa? Cu siguranţă, eşti!
- Ce gândeşti, ce crezi acum referitor la tot ce ai descoperit despre tine? Ce decizie iei?
Eu am decis să îmi dau voie să fiu cine sunt, fără a mai pune pe primul loc părerile şi opiniile celorlalţi, ci punându-mă pe mine pe primul loc. Nu în sens egoist, ci în sensul iubirii de sine, care presupune şi acordarea libertăţii celorlalţi de a fi aşa cum sunt.
- Iar pentru a pune în practică decizia, ai nevoie de un plan de acţiuni.
Deci, ce decizi să faci în continuare?
Ce resurse ai pentru a face ceea ce ai decis?
Decizia cea mai importantă pe care am luat-o eu, în termeni de acţiune concretă, a fost să nu le mai fac pe plac celorlalţi în detrimentul meu. Iar resursa pe care m-am bazat a fost curajul. Adică, mi-am strâns tot curajul din mine şi, când a venit momentul, mi-am asumat să fac, să spun, să mă comport aşa cum sunt. Ştii câtă putere mi-a dat asta? Imensă!
